Tudorel cel hăcuit
şi-n fântână azvârlit
de niscaiva greci poltroni
ca Mihai de-ai săi valoni,

fii din nou ce-ai fost odată
pentru fraţi şi a ta ţară –
cu sărmanii pâine caldă,
cu ciocoii foc şi pară!

Floare de nu te-om uita
în uitarea-nfloritoare,
au nu ştii că orice-ar fi
un român verde nu moare,

ci el moartea o învinge
ca voinicii din poveşti?
Alţi panduri azi te aşteaptă
să-i conduci spre Bucureşti,

unde hoţii s-au prăsit
mai ceva ca-n vremea ta.
Ieşi din puţ şi fă-i să joace
jocul tău îndreptăţit,

cum a ţopăit Divanul
înţesat de grecotei,
de-au prins aripi la picioare
şi-a scăpat ţara de ei.

Chiar şi mort, tu ai rămas
Domnul Tudor pentru toţi,
încât turcii puşi pe gânduri
s-au lipsit de fanarioţi...

Însă după două veacuri
de istorie-nghiţite,
jegul din minţi şi năravuri
greu se lasă-ndepărtat,
chiar de Tudor şi Hercule
prin eforturi înfrăţite
ar face munca-mpreună –
primul cu sabia-n mână,
iar semizeul procedând
în instituţii rând pe rând,
cum grajdul rigăi l-a spălat
cu apa dintr-un curs schimbat.