În revista online „Dilema veche” am citit excelentul articol „Despre viața eternă. Un creier în borcan”, scris de doctorul Cătălin Vasilescu, șeful al Clinicii de chirurgie generală la I.C. Fundeni, şi mi-am amintit de două cărţi despre care am scris şi care abordează aceeaşi temă. Voi reveni la cele două după câteva pasaje din articolul menţionat deja.

Aşadar, dr. Cătălin Vasilescu scrie: „…filosofia. Diferența este că își permite să derapeze speculativ. „Aha”, zice ea, „dacă așa stau lucrurile, dacă eu sînt creierul meu, atunci eul meu profund ar putea fi, de fapt, numai și numai un creier, eventual aflat în imersie în vîscosul lichid nutritiv dintr-un vas de laborator.” Într-o cuvă. Într-un borcan, […]. Cu notabila deosebire că eu (adică „eu = creierul meu”) ar trebui să am niște interfețe, să pot să primesc și să transmit. Să fiu conectat la „ce se află în afara borcanului” (Dumnezeu știe ce-o fi acolo, pentru că, într-un astfel de scenariu, accesul la lumea așa-zis „reală” de dincolo de pereții de sticlă îmi este interzis total și definitiv) cu o mulțime de fire care îmi asigură „intrările” senzoriale și cu o altă mulțime de fire de „ieșire” prin care eu, chipurile, interacționez cu lumea.”

Din acelaşi articol: „totul seamănă teribil cu un computer. E clar, e confirmat și de specialiștii în ceea ce se numește „philosophy of mind” (ca Jerry Fodor). Și dacă creierul meu (să notăm totuși cu timiditate distincția banală între „brain” și „mind”) poate fi văzut ca un enorm calculator, atunci „eu” parcă aș fi mai degrabă „mintea” decît „creierul”, mai degrabă o construcție de software decît una de hardware.”
Autorul articolului pune o întrebare la care doar cineva din viitorul îndepărtat al omenirii (dacă omenirea prea „înfiebântată” ne se va autodistruge…) va putea răspunde: „Dacă „eu”, ca un software, pot fi comprimat și stocat, autonom, separat de mașinăria corpului meu supusă precarităților biologiei, ce m-ar împiedică să mă „salvez”, ca o succesiune de 0 și 1 ce sînt, pe un memory-stick, un hard-disk extern indestructibile sau, mai degrabă, în „cloud”. Și să devin, e clar acum, nemuritor, urmînd ca din cînd în cînd să fac un „download of the mind” într-un trup nou-nouț, ca pe un laptop, un iPad sau un iPhone de ultimă generație. Telefonul cui?!”
(întregul articol poate fi citit pe: https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/despre-viata-eterna-un-creier-in-borcan-2343735.html)

Revin la cele două cărţi de care mi-am reamintit citind „Dilema veche” şi care au, pe alocuri, legătură cu articolul scris de Cătălin Vasilescu. Autorii lor sunt Carl Sagan şi Aleksandr Beleaev.

În cartea „Creierul lui Broca”, Carl Sagan scrie că la Muzeul Omului din Paris, printre tot felul de exponate, „mai era ceva. O vitrină cu borcane mari, cilindrice, conţinea, spre stupoarea mea, capete de om perfect conservate. Bărbatul cu mustaţa roşcată , în jur de douăzeci de ani, provenea - după cum spunea eticheta - din Noua Caledonie.[...] Într-un colţ şi mai îndepărtat al muzeului, pe toate rafturile, de sus până jos se vedea o colecţie de obiecte cenuşii, pline de zbârcituri, conservate în formol pentru a întârzia descompunerea - creiere umane.”

Aceasta este o prezentare a unui colţ de realitate la care putem ajunge oricând, făcută de un cunoscut şi îndrăgit astrofizician. Borcanele cu capete de oameni care au plecat demult dintre cei vii, pot fi văzute, dar sunt doar nişte exponate fără viaţă. Ce-am face dacă în borcane ar fi nişte capete care, conectate la nişte sisteme vitale, ar fi vii ?

La aşa ceva s-a gândit Aleksandr Beleaev, autor de romane ştiinţifico-fantastice, care îşi imaginează o lume în care din oameni s-ar salva doar capul, conectat la aparate. Unele capete din cartea lui Beleaev visează la un corp nou, pemtru că ele pot munci doar dacă au corpul întreg, preferând munca fizică, alte capete preferă să muncească dând idei oamenilor întregi. Cumva ne amintim de strigătul halucinant al mulţimii în 1990: „Noi muncim, nu gândim!”

Aleksandr Beleaev scrie în „Capul profesorului Dowell”:
„Capul era fixat pe o placă pătrată de sticlă, susţinută de patru picioruşe înalte şi lucitoare de metal. De la arterele şi venele retezate porneau tuburi care, trecând prin găurile făcute în sticlă, se uneau câte două şi duceau la baloane. Un tub ceva mai gros ieşea din gât şi comunica cu un cilindru enorm. Cilindrul şi baloanele erau prevăzute cu robinete, manometre şi o mulţime de alte aparate [...].”
Profesorul Dowell, sau mai exact capul său, avea de ce să fie trist... „Mă chinuiesc aievea şi senzaţii false. Oricât ar părea de straniu, dar uneori am senzaţia că-mi simt corpul. Pe neaşteptate mă cuprinde dorinţa să respir cu tot pieptul, să mă întind, să-mi desfac braţele, cum face un om ce-a stat prea mult în aceeaşi poziţie. Iar alteori simt o durere podagrică în piciorul stâng.”

Să medităm cum ar fi dacă aşa ceva chiar ar fi posibil... „Pierzându-mi corpul, eu mi-am pierdut lumea, toată această lume imensă şi minunată a lucrurilor pe care nu le observǎm.”

Capul fără trup mai are o singură plăcere de natură fizică: „De-ai şti ce plăcere îmi face atingerea buretelui dimineaţa, când îmi speli faţa. Căci palpabilitatea e singura posibilitate de a mă simţi în lumea lucrurilor reale... Tot ce pot face singur, e să-mi ating buzele uscate cu vârful limbii...”

Nu întâmplător autorul alege trei capete din trei medii sociale diferite. Creierul obişnuit cu activitatea specifică lui – gândirea – s-a adaptat cel mai uşor la nedorita situaţie.
„Capetele lui Thomas şi Briquet se adaptau la noua lor existenţă şi mai greu decât capul lui Dowell. Creierul acestuia se ocupa acum cu aceleaşi cercetări ştiinţifice care îl interesaseră şi până atunci. Thomas şi Briquet erau oameni simpli, şi fără corp existenţa lor nu avea niciun rost. Nu era deci de mirare că foarte curând căzură în depresie.”

Dilema din…„Dilema veche”: este creierul un fel de hard, sau mintea este un fel de soft ? Corpul nici nu mai contează, ar fi de-ajuns pentru creier conectarea lui la nişte aparate care i-ar putea asigura supravieţuirea.
E un prag pe care omenirea poate îl va atinge într-o zi. Condiţia e să aibă şi ea, precum în proverbele românesti, „mintea cea de pe urmă” şi să-şi răcorească mintea de fierbinţeala mondială care a cuprins-o, pentru că, „unde nu-i cap, vai de picioare!”.