Filozoful grec Protagoras spunea că „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Recitindu-l pe Greene, m-am întrebat dacă nu cumva opera unui scriitor - indiferent care – nu este consecinţa firească a vieţii acestuia, cu tot ce întelegem prin experienţa vieţii.

Un om care a trecut prin experienta de viaţă a autorului romanului, are dreptul să se întrebe care este miezul lucrurilor. Să nu uitam că Greene a încercat de câteva ori să se sinucidă. Exact aşa va sfârşi şi eroul principal al romanului despre care-i vorba în această prezentare.

Întâlnim, de asemenea, şi problema pe care omul o duce cu sine însuşi toată viaţa, iubirea. În „Miezul lucrurilor” se poate vorbi nu de iubire, ci de iubiri. Una tumultoasă, adolescentină ca înflăcărare (deşi personajul principal al romanului trecuse deja de multă vreme de acea fericită perioadă a vieţii) şi de o altă iubire, faţă de soţia lui.

Sunt critici care spun ca Scobie (personajul principal al romanului) a trebuit să aleagă la un moment dat între Helen, nou intrata în viaţa sa, şi Louise, soţia sa. Eu nu văd lucrurile aşa. Louise a fost cândva o mare dragoste. Acum a rămas o prietenie (dar nu sinceră în totalitate), şi mai ales s-a transformat într-o obişnuinţă a existenţei de care nu se poate lipsi maiorul Scobie.

„Văzu pumnul descleştându-se şi încleştându-se, cu pudra umedă, ineficientă, adunată ca zăpada în cutele încheieturilor de la degete.[...]. Scobie îi apucă mâna umedă şi-i sărută palma: se simţea atras de patetica ei lipsă de atracţie”.

Relaţia soţiei sale cu un subaltern, Wilson, nu-l deranjează pe eroul romanului. Pe el îl deranjează indecizia în a alege între cele două femei.

Pe scurt, acţiunea romanului e amplasată în timp în perioada celui de-al doilea război mondial şi ca spaţiu în Africa, în Sierra Leone. Oameni de diferite religii, de diferite rase, cu caractere diferite, sunt nevoiţi să convieţuiască. E greu…Apar conflicte, apar idile, apar nemulţumiri, visurile se formează şi se risipesc foarte uşor.

Sunt expresii atent şlefuite de Graham Greene, imagini ale realităţilor întâlnite în ţara africană şi „radiografii” sufleteşti care, împreună, dau măsura talentului autorului, într-o perioadă când literatura lumii se îmbogăţea cu alte romane extraordinare, ca „1984” de George Orwell, sau „Străinul” de Albert Camus.

Încă din primele pagini ale romanului suntem invitaţi să facem parte dintr-o altă lume:
„De cealaltă parte a străzii Bond, la ferestrele liceului, tinere fete de culoare […] se ocupau cu interminabila îndeletnicire, sortită eşecului, de a-şi netezi părul sârmos”.

Facem cunoştintă cu Wilson, un subaltern al lui Scobie, dar nu relaţiile de serviciu sunt cele care contează cel mai mult. Wilson „era asemenea acului întârziat al barometrului care indică încă timp frumos mult după ce perechea lui s-a deplasat spre furtună”.
Greene atinge, după parerea mea, o culme a expresivităţii artistice, cu trimitere sigură la zona sufletească cea mai de nepătruns a omului. În câteva rânduri, în care simţurile olfactiv şi auditiv sunt măiastru „puse în funcţiune” de scriitor, ne este descris postul de poliţie unde lucrează Scobie: „Postul de poliţie era „o clădire mare de piatră, ca sforăitoarea laudă de sine a oamenilor slabi. Înlăuntrul acelui înveliş masiv, fiinţa umană suna pe coridoare ca un sâmbure uscat”.

Eroul romanului are mustrări de conştiinţâ pentru viaţa lui particulară, cu bune şi cu mai puţin bune, dar este şi un observator atent al trăirilor sufleteşti ale celor de lângă el. „Omul continua să vorbească despre inima lui, dar lui Scobie i se părea că ar fi necesară o îndelungată şi profundă operaţie chirurgicală pentru a o descoperi”.

Perioada în care soţia sa pleacă într-o călătorie, cu toate riscurile războiului, e cea în care îşi găseşte o mare iubire într-o fiinţă cu treizeci de ani mai tânără, apărută, ca urmare a unui naufragiu, în exotica Sierra Leone. Relaţiile de suprafaţă dintre el şi Helen Rolt se transformă încet-încet în momente fierbinţi, într-o dragoste pasională. La început, cei doi sunt convinşi că relaţia lor va rămâne una de simplă amiciţie, chiar simpatie, dar fără implicaţii mai profunde. „Amândoi aveau un imens simţământ de securitate: erau prieteni şi nu puteau fi niciodată altceva decât prieteni - îi separau, fără riscuri, un soţ mort (al ei), o soţie în viaţă (a lui), un tată care era preot, o profesoară de sport pe care o chema Helen şi ani peste ani de experienţă”.

Viaţa e de multe ori imprevizibilă. Asta i s-a întâmplat şi lui Scobie. Se îndrăgosteşte de Helen, iar de Louise nu se poate despărţi după atâţia ani trăiţi împreună…
„Se simţea de parcă i-ar fi întors liniştii sale sufletesti pentru totdeauna spatele”.

Apare o mare problemă în viaţa lui. „...o mare parte din viaţă, omul îşi amână necazurile pentru mai târziu. Nimic nu dispare însă vreodată prin amânare. Scobie avea o vagă idee că, poate dacă amâni destul de mult, poti scăpa definitiv, odata cu moartea”.

Scobie ajunge în starea în care „dorea fericire pentru alţii şi singuratate şi pace pentru sine însuşi. [...]. Oh, Doamne, hărăzeşte-mi moartea înainte de a le da eu nefericirea”.

Se desparte de noua iubită, sărutând-o. „Pe când se sărutau, Scobie simţi prezenţa durerii zbătându-se ca inima unei păsări pe buzele lui.”

In final se decide să-şi pună capăt zilelor, pentru că „Nu le pot părăsi pe niciuna din ele atât timp cât sunt în viaţă, dar dacă mor pot să mă smulg din şuvoiul sângelui lor”.

Oricui i se poate întâmpla ceva asemănător, măcar în partea cea mai optimistă a romanului, fără acel final teribil…

Se întâmplă de multe ori să nu fim siguri în ceea ce facem. Şi, cum spunea Graham Greene, „când nu suntem siguri, suntem în viaţă”.

Din acest motiv, vă urez să nu fiţi niciodată (prea) siguri…Poate e mai bine aşa pentru toţi…