Înșirând pe foaia albă cuvintele absente
Țigara-n colț de gură-o potrivesc,
Imaginând iubirea-ți în șoaptele prezente
Surâsul tău în gând îl dezvelesc.
Pe foaia-mi albă inima-ți vibrează
Unind în taină silabele nespuse,
Nevoia de tine în rimă îmi oftează,
Tu dai foii, simple sensuri opuse.
Enigmă din alb! de-ar fi să îți privesc
Imun, al tău trup și buze nărăvașe,
Uimirea-n versul alb s-o potrivesc,
Balada mea! din sertarul cu răvașe.
Eternitatea s-o măsor pe chipu-ți fericit,
Sărind din stea în stea prin univers,
Citindu-ți ochii-n versul lung și tălmăcit
Sărut amprenta-ți pe marginea de vers.
Oprește-mă te rog! că sunt absent…
Absent în goana mea după himere.
Rupând din foaia albă un moment,
Etern sunt prizonier al clipei efemere.
Legând în rime a foii albe poezie,
Ecoul tău răzbate-n litere discrete,
Magie scrisă-n vers și fantezie,
Epice simțiri și sensuri și secrete,
Unite-s toate în perfectă utopie.

…și nu vreau să-ți pierd eternitatea.