„Ştiinţa e ca o sferă care, cu cât îşi măreşte volumul, cu atât îşi înmulţeşte punctele sale de contact cu necunoscutul”. (citat din roman, autor necunoscut)

Victor Anestin (1875-1918). A fost ziarist, scriitor de proză ştiinţifico-fantastică, astronom amator şi popularizator al ştiinţei. A fost atras de astronomie. În 1907 a înfiinţat revista „Orion” unde şi-a publicat articolele pe tema preferată. Tot el înfiinţează Societatea astronomică română „Camille Flamarion”, iar în 1908, împreună cu Gheorghe Țiţeica pune bazele societăţii „Prietenii Ştiinţei”. În 1912 împreună cu Constantin I. Istrati pune bazele Universitătii populare Bucureşti. Este membru fondator, împreună cu Gheorghe Țiţeica şi Ştefan Hepites al Societătii „Prietenii Ştiinţei”. (sursa acestor informaţii: https://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Anestin)

Mai mult fantastic decât ştiinţific, romanul „În anul 4000 sau o călătorie la Venus” a fost scris în 1899. Sunt idei interesante pe care le-am întâlnit aici. Una dintre ele e legată de şcoală, ceea ce este şi ce ar trebui să fie.

„Prin secolele al XIX-lea şi al XX-lea se obişnuia să se recruteze din toate clasele societăţii copii cărora li se vîra cu de-a sila în creier tot felul de ştiinţe, şi rezultatul era că unii învăţau ca o maşină tot ceea ce li se spunea, lucru care nu avea nici o consecinţă rea, dar nici bună, ştiinţa fiind pentru aceştia un mijloc de a ajunge la un scop, pentru formarea unei cariere. Alţii, mai inteligenţi, înţelegînd din ştiinţe Cosmosul, pricepând vanitatea vieţii şi a lumii faţă de splendorile eterne ce-i înconjurau şi de infinitul ce-i cuprindea din toate părţile ca un imens voal negru, rămâneau pentru tot restul vieţii lor într-o impasibilitate şi neactivitate continuă. La noi (notă: în secolul XL), învăţătura se dă cu totul alftel: nu facem dintr-un om un învăţat până nu vedem că voinţa predomină asupra inteligenţei, care de asemenea trebuie să fie dezvoltată”.
În anul 4000, scrie autorul, într-o lume mult mai dură decât cea de azi, sunt doar 25 de savanţi.

„Sentimentalii şi cei dispuşi de tineri spre pesimism au fost întotdeauna înlăturaţi de la învăţarea şi cunoaşterea legilor neschimbătoare ale Cosmosului. Acestora li s-au destinat clădiri şi grădini măreţe, în care stau închişi. […] amândouă sexele fiind închise la un loc, ar urma să se perpetueze la infinit această nenorocită clasă a omenirii. Dar noi am îngrijit să nu avem aşa triste consecinţe: copiii lor îi omorâm prin diferite mijloace ştiinţifice chiar în sânul mamelor, fără însă să ştie ele”.

Pentru deplasarea între cele două planete, maşinăria zburătoare are „iuţeala” de 300 km pe secundă. Cu o astfel de viteză, „vom fi peste 21 minute şi 20 secunde dincolo de orbita Lunei, iar peste 37 ore şi 13 secunde vom ajunge la Venus”.
Victor Anestin prin personajele sale ne îndeamnă să ne iubim planeta. Unul dintre cei doi cosmonauţi meditează: „Înainte se zicea satul, oraşul meu, ţara mea..., eu zic planeta mea… şi simţămîntul de tristeţe ce mă desparte de ea e acelaşi ca şi la aceia cari ţineau la clopotniţa lor, ba poate chiar are o intensitate mult mai mare”.

Cei doi pământeni, Saitni şi Asales, descoperă că „Pe Venus omenirea s-a dezvoltat altfel." „O parte formată din oamenii-păsări pe cari îi văzusem la descinderea noastră pe planetă, iar o altă parte, cea mai inteligentă, din aceia cu cari ne puteam înţelege”.

Desigur că în locul cuvântului „omenirea”, altul ar fi fost mai nimerit. Lucruri de neînţeles se întâmplă pe-acolo… „Dragostea pentru femeie e necunoscută lor. Aceasta e una din cauzele care ne esplică repedea lor urcare pe o treaptă înaintată a civilizaţiunei: grijele ce dragostea aduce cu ea, preocupaţiunile neînsemnate ce ea dă încă pămîntenilor, le sunt cu totul neînţelese, deoarece ele nu există. Sentimentul nu poate împiedica pe cei inteligenţi, ştiinţa a putut să se dezvolte în linişte pe Venus”.

Altă particulariate pe care şi-o imaginează autorul: „Venusienii îşi produc fiecare copiii prin liberă voinţă: când au ajuns la maturitate — pe care ei o socot de 40 de ani, anul lor fiind însă pe jumătate cât al nostru — îşi injectează în piept o substanţă protoplasmică pe cari după o lună o scot afară cu multă îngrijire şi o depun într-un fel de urnă pe care o închid, nelăsând decât o mică deschizătură pe unde să poată respira viitorul copil”.

Hrănirea e rezolvată în felul următor: „Venusienii nu se nutresc niciodată. În fiecare lună se injectează cu o substanţă şi le e destul pentru o lună. Ce e drept, aerul ajută foarte mult la aceasta, căci conţine materii care, introducîndu-se în plămâni, nu numai curăţesc sângele, dar îl şi nutresc. O probă evidentă despre aceasta e că noi, chiar de când suntem aci, nu mai avem nevoie nici de jumătatea pastilelor ce mâncam altădată.. Unui foetus însă nu-i trebuieşte nici injecţiuni, abia după scoaterea din urnă are nevoie de acestea”.

Pe planeta Venus există două specii diferite: cea inteligentă şi oamenii – păsări, care asigură transportul.

Lumea de pe Venus e ideală „Venusienii nu au fost niciodată deosebiţi prin religiune, rasă sau obiceiuri — vorbesc de venusienii cei inteligenţi, nu de oamenii-păsări — deci nu au putut cunoaşte războiul. Nici nu am putut să esplic vreodată vreunui venusian înţelesul războiului, deoarece limba lor nu conţine asemenea cuvinte. Şi aceasta e a doua cauză a dezvoltării lor. Fiecare e stăpân pe persoana sa, fiecare face ceea ce voieşte. Legi nu există”.

Insisit asupra „religiunii”, aşa cum o vede Victor Anestin. „Religiunea lor? Nu aveau nici una. Credeau într-o transformare continuă a formelor naturei, cauzată de nişte puteri neinteligente însă imuabile şi veşnice, credeau în spaţiul infinit populat de planete, unele locuite altele nu. În nemurirea sufletului nu au crezut niciodată şi iarăşi nu i-am putut face să înţeleagă bine cum oamenii şi-au făcut asemenea ipoteze”.

Poezie nu există acolo, pentru că lipsesc dragostea şi războiul, adică „cele două elemente puternice ale poeziei”. Prin urmare, venusienii se ocupă cu studierea cosmosului, iar ştiinţa ei şi-o transmit nu prin scris (pe care nu-l cunosc), ci prin viu grai.

Venusienii „nu aveau nici un codice de morală. Nu erau nici maxime şi sfaturi care să circule din gură în gură asupra acestui subiect. Nu se vătămau însă niciodată unul pe altul, averea nu puteau să-şi răpească deoarece nu aveau nici unul nimic, demnităţi nu existau pentru a se naşte ambiţia şi gelozia”.

Îmi plac numele pe care Victor Anestin le dă personajelor sale. Pământenii Saitni şi Asales se întâlnesc cu venusienii Silanis şi Cesiri, zboară peste munţii Salonis, etc.

Altă idee care mi-a plăcut mult: „Pe fiecare zi, astfel, descoperim tot lucruri noi care ne pun în mirare şi ne fac să cugetăm la multiplele mijloace ale naturii pentru propagarea speciei. Am ajuns la concluzia că ştiinţa unei singure planete e vană: e ca şi citirea unei singure foi dintr-o carte, vrând apoi să judeci întreaga operă a autorului”.
Poate, într-o zi, pământenii vor înţelege mai bine această idee…

Victor Anestin a fost un optimist cercetător al spaţiului cosmic. Unul din cei doi pământeni vede astfel sensul existenţei: „peste cîteva milioane de ani […] moleculele noastre şi ale Pămîntului ce locuim vor da naştere altor lumi, altor corpuri, care vor trăi cum trăiesc şi cele de acum, pentru a pieri în noapte şi în întuneric. Destul că o clipă a scânteiat în întunericime facla cea curată a inteligenţei, ştiinţei şi adevărului”.

Toate vin şi toate trec… Ceva rămâne: „Există doar legi veşnice şi neschimbătoare care frământă materia continuu transformând-o după voia lor, dacă s-ar putea zice că au voinţă aceste legi inflexibile şi inconştiente”.

Întrebări la care nu vom putea răspunde: „Poate omenirile ce ne-au precedat pe alte Pămînturi au fost mai înaintate, poate au comunicat planetele unele cu altele cu mai multă înlesnire. Poate! ... Dar cugetarea se sperie şi se pierde în haosul sau mai bine zis în armonia nemărginirei”.

În final, maşinăria cu care cei doi pământeni trebuiau să revină pe planeta mamă are o defecţiune şi ajunge pe Marte. „Asales şi Saitni au debarcat pe Marte. Vom vedea însă aceasta într-alt voium, pe care îl vom consacra numai şederii lor acolo, cum şi întâmplărilor la care le-a dat naştere şederea lor pe acea planetă”.

….şi Victor Anestin şi-a respectat promisiunea. În 1910 îi va apărea „Planeta Marte este ea locuită ?”

Pe Pământ omenirea scapă de dominaţia celor 25 de savanţi, distrugându-le maşinile electrice, toţi oamenii devin buni, pentru că „interesele materiale nu-i despărţeau, nu aveau comerţ şi industrie ca să-şi facă concurenţă, nu aveau trebuinţă de a mânca alimente grosiere. Iubirea scoborâse îngerii ei pe pământ. Era o primăvară veşnică de iubire”.
Bine-ar fi să fie aşa…