Am citit cartea, în format pdf. Are 175 de pagini scrise din 246. Restul sunt pagini cu poze sau pagini albe.

„În slujba ţării” a fost promovată o-ho-ho cu mult înainte de apariţie. Mergeai cu maşina pe drumurile patriei şi vedeai din loc în loc afişul gigantic cu autorul şi cartea lui, care a fost scrisă pentru ca „Alegătorul să aibă o imagine corectă, lipsită de ascunzișuri, a celui pe care-l votează. Iar cel care îi cere votul să aibă responsabilitatea asumată a ceea ce se așteaptă de la el, dovedind, prin asta, că îi pasă de cel care-i încredințează votul”.
Nicolae Ciucă vrea să se facă cunoscut ca familist, ca om care a avut o copilărie fericită, la ţară. Ne prezintă familiile bunicilor şi părinţilor, e religios dar nu se laudă cu asta. Zice că „Ceea ce se știe despre mine e numele meu și imaginea pe care ecranele televizoarelor, rețelele de socializare, știrile agențiilor și interpretările analiștilor o creează”.

Aici pot adăuga că şi cartea aceasta contribuie la definirea întregului.

„Paginile care urmează nu sunt despre cel pe care v-ați obișnuit să-l vedeți la televizor sau despre care ați auzit vorbindu-se. Ele nu descriu imaginea mea publică. Asta, din fericire sau din păcate, are cine s-o facă. Nu se constituie nici într-un bilanț sau program electoral”. Nu-i deloc aşa! Cartea are un evident iz electoral!
Mă rog, să-l credem pe autor şi să vedem ce ne spune mai departe. „… anul acesta, cel al unor mari opțiuni, este un bun prilej să intru într-un dialog sincer cu dumneavoastră, nu atât despre mine, cât despre noi, despre destinul românesc la această răscruce a vremurilor.
Dialogul într-o carte se realizează între două sau mai multe personaje. Aici e de fapt un monolog de prezentare a candidatului Nicolae Ciucă la alegerile prezidenţiale, care vrea să-l credem mai apropiat de cetăţeni, cunoscându-i copilăria şi „aventurile” copilului de câţiva ani, neamurile şi anii de şcoală, cariera militară, ascensiunea politică.
Apar în carte unele fragmente care se lasă greu înţelese. Sau…imposibil!
„Se zice că trupul e făcut să trăiască o sută douăzeci de ani. Nu știu dacă e adevărat, dar sunt convins că sufletul e făcut să trăiască mai mult, iar ochii au vârsta sufletului”. Aici n-am înţeles: cum adică „ sufletul e făcut să trăiască mai mult” ???

Am găsit şi un exemplu de comparaţie între „mere şi pere”, cum se zice: „De puține lucruri pe care le-am făcut în viața mea sunt atât de mândru ca de ceea ce a făcut străbunica mea atunci, în fața atâtor potrivnicii. În ciuda amenințărilor, a refuzat categoric să se înscrie la colectiv”.

Păi… străbunica s-a opus colectivizării! Nu e ceva realizat de autor în viaţa lui. Poate fi mândru de străbunică şi de faptele ei. Atât!

Ceea ce urmează, intră în categoria dictonului latin „Primum vivere, deinde philosophari”, pentru că, citim şi ne luminăm, sau citim şi ne încruntăm: „Sufletul este un mic univers care își are regulile lui, dintre care unele seamănă cu cele ale marelui Univers. Cum ar fi, de pildă, expansiunea lui, creșterea distanțelor dintre locuri și amintiri, odată cu trecerea timpului. Ceea ce însă omul are, spre deosebire de spațiile interstelare, e puterea de a retrăi, putere care îl poate reîntoarce în timpul începutului. Cum spuneam, locul din care începe orice numărătoare. Pentru mine locul acela coincide cu prima amintire pe care o păstrez: podgoria străbunicii Anastasia. De alte lucruri am avut doar impresia că-mi amintesc, transformând fotografiile sau poveștile spuse de alții în propriile amintiri”.

Tot ceva alambicat: „Culesul dura până târziu, în octombrie, când se culegea ananasul, din care se făcea vinul cu miros pătrunzător, ca de fragi. Totuși, la Plenița, strugurilor din culesul târziu și vinului făcut din ei le spuneam ananas, așa cum se zice și la noi, dar nu este cu nimic diferit de cel căruia i se spune căpșunică”.

Autorul stă de vorbă cu cititorul. Un stil pe care l-am întâlnit de multe ori până acum.
„Dar așa se întâmplă că, de cele mai multe ori, când privim înapoi, spre copilărie, vedem mai ales lucrurile frumoase. Și tot așa vi le povestesc și eu acum”.

Lucrarea domnului Ciucă e „presărată” cu citate din autori români (Eminescu printr-un vers din poezia „Melancolie”, Lucian Blaga prin versul „Risipei se dedă florarul”, Virgil Carianopol cu versurile „Dunăre dacă n-aveam / Jiul Dunăre-l făceam“. Mai „au loc” în carte şi câţiva autori străini: Borges, Dino Buzzati, Cesare Pavese.
Aflăm că la pelerinaj, prin sat, participau, în afara oamenilor, orătăniile şi damigenele cu vin. („Şi așa, în pelerinajul nuntașilor, al orătăniilor și damigenelor de zaibăr, bine înfundate la gură cu coceni de porumb, trecea ziua de sâmbătă”).
Cineva din familie (nu mi-am notat cine) i-a cumpărat caiete şi l-a învăţat să scrie frumos. Întrebarea pe care mi-o pun fără să pot răspunde este: învăţătoarea ce-a făcut ? Mă întreb, văzând că vorbeşte frumos despre ea…
Iar la şcoală, ce să vezi…„Cât despre școală, am fost un elev bun, nu neapărat un premiant de locul întâi. Și asta nu pentru că n-aș fi fost silitor, ci pentru că în cele opt clase primare am schimbat școlile de patru ori”. Aşa, şi logica unde-i ?
Tot ceva din categoria neînţelesului „Poate că întâmplările pe care o să vi le povestesc vi se vor părea neverosimile. Dar, la urma urmei, numai realitatea are dreptul să fie neverosimilă, fantezia nu adaugă nimic, doar caută să ajungă din urmă realitatea”.
Autorul zice că şi-a văzut viitoarea soţie pe 8 octombrie 1983, dată memorabilă pentru cel în cauză, neîndoios. „De curiozitate, înainte de a scrie aceste pagini, am răsfoit câteva enciclopedii/cronici ale secolului douăzeci, care inventariază toate evenimentele notabile ale secolului, menționând ziua în care s-au întâmplat. Despre ziua de opt octombrie n-am găsit nicio mențiune”.

Despre 8 .10.1983 nu scrie, dar scrie despre alt 8 octombrie, din 1878, ziua în care „Armata română victorioasă în Războiul de Independență, își face intrarea triumfală în București pe Podul Mogoșoaiei, care de atunci poartă numele de Calea Victoriei”, scrie pe https://ro.wikipedia.org/

Poate ca militar, domnul Ciucă trebuia să pună această dată în carte sa de amintiri şi de dorinţe.

În familia autorului sunt multe Marii: bunica din partea tatălui, soţia, nepoata. Zice domnia sa în carte: „Atâtea Marii care mi-au dat viață, mi-au însuflețit viața și, iată, mi-au motivat viața”. Frumos omagiu adus Mariilor din familie, dar totuşi una singură i-a dat viaţă…

Fostul ostaş redevenit civil lucrează mult, de la şase dimineaţa, când pleacă de-acasă, până pe la zece, chiar unsprezece noaptea când se întoarce acasă, obosit, dar fericit pentru munca depusă în slujba ţării.
Au apărut, de curând, tot felul de pamflete răuvoitoare la adresa acestei cărţi. Nu voi face acelaşi lucru. Voi prezenta şi pasajele frumoase, interesante, trăirile unui om care – trebuie să recunoaştem! – şi-a riscat viaţa în Angola (mai puţin, pentru că „ În Angola eram priviţi cu simpatie, […] misiunea noastră era să asigurăm pacea pe care o doreau toți locuitorii acelei țări”) şi în Afganistan (mult mai mult, pentru că acolo „cei mai mulți ne priveau ca pe niște invadatori”).

Un fragment din carte care mi-a plăcut mult: „Cu atât mai neverosimilă mi se părea dușmănia care făcea ca de dedesubt, în loc să urce puterea semințelor, să țâșnească duhurile rele, exploziile care să golească aerul, să sfârtece trupurile, să lase senzația că în pământ zace o fiară adormită care poate, în orice clipă, să se năpustească spre noi, sfâșiindu-ne. Calci și fiecare pas poate să fie cel din urmă, dacă nu se întâmplă nimic, respiri ușurat, e ca o renaștere. A trecut ceva timp după reîntoarcerea din Afganistan până să mă reobișnuiesc să merg fără să ezit, să apăs dezinvolt cu talpa întreagă, să merg fără să mă gândesc că merg, ca atunci când respir fără să mă gândesc că respir”.

Ar trebui să reflectăm cu toţii la ce înseamnă să poţi călca fără să te gândesti că poate faci ultimul pas, mai ales că „Întâlnirea cu moartea îți influențează destinul. Supraviețuirea are și ea mizele ei, nu supraviețuiești, pur și simplu. E ca o renaștere. Ești cel dinainte, căci ai supraviețuit, dar nu mai ești precum cel dinainte, tocmai pentru că ai supraviețuit. Ai o datorie față de cel care ai fost în fața morții. El nu te lasă să cobori ștacheta, să joci la mize mici”.

Zice generalul în cartea sa: „Privesc uneori filme ce povestesc despre impactul psihologic al războiului din Vietnam, din Afganistan sau din Irak asupra militarilor participanți. În România s-a vorbit prea puțin despre aceste lucruri. Numele militarilor uciși au rămas necunoscute, iar militarii infirmi își trăiesc destinul amputat în singurătate. Mă gândesc cu amărăciune la lucrurile astea și, în același timp, văd cum viața merge înainte cu puterea ei de a acoperi rănile lumii, chiar dacă răniții rămân în urmă, neconsolați”.

„Printre rânduri” văd omul care, ajuns la comanda unui grup (nu ştiu cât de numeros) de militari, s-a gândit întâi cum să le salveze vieţile în misiunile pe care le aveau departe de ţară, şi asta mi-a plăcut la domnul Ciucă !

Încă ceva ce mi-a plăcut: „Putea fi oricare dintre noi, cu toții eram ținte în mod egal, moartea alegea dintre noi la întâmplare. Am participat, în calitate de comandant, dar și în calitate de camarad, la mai multe ceremonii funebre. Ceremonia nu se încheia odată cu acoperirea mormântului. Ei erau în continuare în sufletele noastre, ceva din noi rămăsese acolo, sub cruce, ceva din ei rămăsese să trăiască împreună cu noi. Nu era nicidecum un sentiment de ușurare, cel care supraviețuiește dintr-o încleștare comună sau dintr-o tragedie comună nu poate încerca un asemenea sentiment. Inimile celor căzuți trec în piepturile noastre. CINSTE ȘI ONOARE MEMORIEI LOR!”. Admirabil !

Autorul e de partea foştilor colegi sau subalterni şi când vine vorba de pensii, care „au făcut obiectul unor dezbateri pătimașe în perioada recentă, mai ales în contextul anumitor prevederi din Planul Național de Redresare și Reziliență privind pensiile speciale. Consider că pensiile militare au fost introduse în mod impropriu în această dezbatere. Întâi de toate, statutul militarului român, inclusiv în ce privește drepturile și îndatoririle sale după trecerea în rezervă, nu poate fi reglementat decât de legislația internă și nu pot face obiectul negocierii cu alte state sau organizații de state”. Dar Gică de la Sculărie are pensia stabilită în urma negocierii Statului român cu alte state ?

Mai aflăm, pe linie militară, că întâi s-a numit Marele Stat Major, apoi staul Major General, ca după integrarea noastră în NATO să se schimbe denumirea în Statul Major al Apărării.

Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost de ce s-a schimbat numele de atâtea ori ? Şi mi-am dat singur răspunsul: probabil ca să se facă unii că lucrează şi ei ceva, prin guvern, prin minister ?

Nedumerirea se risipeşte la pagina 113, unde se poate citi: „Una dintre măsurile cu bătaie lungă și care au avut în vedere ipotezele de lucru într-o analiză de tip SWOT a fost transformarea Statului Major General în Statul Major al Apărării. Poate că cititorului mai puțin familiarizat cu terminologia militară această schimbare de paradigmă nu i se pare semnificativă. Dar această nouă opțiune strategică a fost aleasă pentru a compatibiliza structurile militare românești la cele ale NATO, adaptate la rândul lor strategiilor și nevoilor de planificare a apărăii. De altfel, și celelalte state majore au adoptat aceeași viziune, NATO însăși fiind orientată, pornind chiar de la scopul ei, spre protejarea statelor membre de orice amenințare venită din exterior”.
O fi, dar dacă se numea tot Marele Stat Major nu se compatibilizau structurile militare româneşti cu cele ale NATO, adaptate la rândul lor etc.,etc. ? Eh… ce ştiu civilii ăştia…

Generalul cu 4 stele Nicolae Ciucă este un român sărac. A vândut casa din Craiova şi şi-a făcut alta, lângă Bucureşti. „… întorcând lucrurile pe o parte și pe alta, ne-am dat seama că, la nivelul prețurilor la care ajunsese piața imobiliară, nu ne puteam permite să cumpărăm un apartament mulțumitor. Și atunci, singura soluție care ne-a rămas era aceea de a achiziționa un teren relativ ieftin în afara Bucureștiului pe care să ne construim o casă”.

Poate n-ar fi rău de ştiut ce înseamnă „apartament mulţumitor”. Un general de frunte al României n-are bani pentru un „apartament mulţumitor” în capitala ţării ? Greu de crezut…

Greu-greu, dar – zice autorul - „când trăiești doar din salariu, e destul de greu să aduni atâția bani încât să-ți poți cumpăra o locuință nouă. Chiar și socotind salariile mai mari pe care le-am primit în misiuni, nu reușisem să punem mare lucru deoparte. Toate bunurile pe care le dobândisem, casa de la Craiova, automobilul Cielo și apoi Toyota, fuseseră achiziționate în rate. Așa încât cu prețul obținut pe casa din Craiova, micile economii și un credit, am cumpărat un teren în satul Dumbrăveni, din comuna Balotești. Casa am reușit s-o terminăm în decembrie 2016, de atunci ea a rămas reședința noastră și așa va fi până la sfârșit”. Înduioşător…

Ni se reîmprospătează memoria cu trecerea „gialului” Ciucă în rezervă, urmată de preluarea funcţiei – ca civil – de ministru al Apărării.

„…la sfârșitul lui octombrie al aceluiași an, când am primit un telefon de la Președintele României prin care mă întreba dacă sunt de acord să trec în rezervă și să devin ministru al Apărării. Președintele e comandantul forțelor armate și, chiar dacă ceea ce îmi adresa era o rugăminte, venită din partea dumnealui, era un fel de ordin, nu puteam să refuz. Și astfel, în data de 28 octombrie am trecut în rezervă la cerere, iar la 4 noiembrie 2019, odată cu învestirea de către Parlament a Guvernului condus de Ludovic Orban, activitatea mea în cadrul Armatei, după 34 de ani în care am servit patria ca militar, s-a încheiat. Dacă luăm în calcul și liceul militar, au fost 38 de ani de uniformă militară”.

Ministru, dar fără carnet de partid, nu se cade! Prin urmare, „La începutul lunii noiembrie 2020, am fost chemat la premier, domnul Ludovic Orban, care era și președintele PNL și mi-a spus că ar fi bine să devin membru PNL și să candidez pe liste în județul natal, Dolj. Am acceptat și așa am intrat în politică”.

Ceva acum despre intuiţia(?) domnului gial trecut în rezervă.
„Practic, debutul mandatului meu s-a petrecut simultan cu adoptarea, în data de 22 ianuarie 2022, de către Consiliul OCDE, a deschiderii negocierilor de aderare cu România. […] Ca semn de apreciere pentru decizia Consiliului OCDE, l-am invitat imediat la București pe Mathias Cormann, secretarul general al organizației.[…] Având în vedere experiența mea ca militar, Mathias Cormann m-a întrebat ce cred despre amenințările venite dinspre răsărit, convins fiind că Rusia nu-și permite un război. L-am contrazis, replicându-i că intuiția mea îmi spune că rușii vor invada Ucraina. Când ne-am reîntâlnit, mi-a amintit de discuția noastră, de faptul că am avut dreptate”.

Formidabilă intuiţie! Deja în ianuarie 2022 vedeam la ştiri blindatele ruseşti aliniate la graniţa cu Ucraina… Documentându-mă pe internet, am găsit că „La sfârșitul anului 2021, Rusia a masat trupe în apropierea frontierelor Ucrainei, dar a negat orice plan de atac”. (sursa:_https://ro.wikipedia.org/wiki/Invazia_Rusiei_în_Ucraina_(2022–prezent)

Partea a doua a cărţii e propagandă electorală. Din nou avem parte de o formidabilă intuiţie a autorului. „ Prin candidatura mea la funcția supremă în stat vă chem să trecem la înfăptuirea acestor speranțe. Vă spun că suntem gata pentru asta! Vă spun că putem! Sunt în această cursă electorală ca să reușim împreună!” Olé!

Cartea a apărut pe 8 septembrie 2024. Pe 15 septembrie a fost validată candidatura sa la adunarea PNL din capitală. Deci, cu o săptămână înainte, domnul Ciucă ştia ce va să se întâmple.

Am notat şi din această parte a cărţii tot felul de fragmente şi fragmenţele. Pun câteva aici.
„Pe calea consensului în planul eforturilor economice și sociale, prin consolidarea integrării noastre strategice în spațiul occidental și prin valorificarea potențialului național și regional, viziunea pentru România conturează o cale pragmatică spre o nouă etapă de prosperitate generală și siguranță sporită”. Adică bla-bla…

„Elementele-cheie vizează dezvoltarea capitalului uman, consolidarea clasei de mijloc, modernizarea națiunii prin investiții masive în sectoare-cheie și punerea în valoare a poziției geostrategice a României”. Adică bla-bla…

„Prin dezvoltarea unor sectoare-cheie, cum ar fi tehnologia informației, energiile regenerabile și industria manufacturieră avansată, România își poate consolida poziția pe piața globală și poate genera noi oportunități pentru cetățeni”. În sfârşit ! Şi cum va face preşedintele republicii toate astea ?

„Președintele României este dator să asculte motivele pentru care românii nu au încredere în justiție, să le raporteze la necesitatea primordială de a asigura independența justiției și să caute soluții”. Foarte bine, dar judecătorii sunt nemişcabili şi nederanjabili. Ce să facă preşedintele?...

Cum ce ? Preşedintele va folosi toate pârghiile de autoritate pe care le are, „inclusiv cele de natură politică și morală, pentru a crește încrederea societății în justiție”. Mai concret, în ce constă autoritatea politică în acest caz ? Cea morală poate fi, dar nu cred să conteze…

„În ceea ce-i privește pe politicieni, nu voi ezita să intru în confruntare politică direct cu orice membru al clasei politice, indiferent de funcția sau ori de formațiunea din care provine, dacă voi afla că încearcă să se folosească de puterea sa pentru a influența justiţia”. Dar oare justiţia nu influenţează politica ? Atunci ce poate face peşedintele ?

„Realitatea socială a României arată că formulele de viață de familie monoparentală sau cele în care lipsește generația părinților, plecați la lucru, sunt des întâlnite”. „Formulele de viaţă” – la aşa expresie nu mă gândeam, nu speram…

„Nu în ultimul rând, România se va alinia strategiei de apărare a UE. Atât UE, cât și NATO au anunțat recent elaborarea unor strategii de îmbunătățire a producției și aprovizionării cu armament a țărilor membre, cu scopul de a spori reziliența militară”. Hai cu rezilienţa… Apărare militară, sau rezistenţă militară nu se mai poate spune / scrie ?

„Conform Constituției, atribuțiile executive ale Președintelui țin direct de domeniul politicii externe, de securitate și apărare”. Din carte reiese că preşedintele ar avea atribuţii executive în mai multe (mult prea multe!) domenii. Eroare!

„Din păcate, ICR a fost, în anii din urmă, victima unor stupide răzbunări politice care au dus la decizii absurde, inclusiv aceea de a fi luat de sub tutela, mai degrabă simbolică, a instituției prezidențiale. O logică instituțională minimă ne spune că Președintele României este instituția cea mai potrivită pentru a tutela activitatea ICR și voi încerca să conving Parlamentul de acest lucru. Căci avem nevoie de o regândire a exprimării noastre culturale în străinătate”.

instituţiei,…instituţională,…instituţia,…tutela,…a tutela. Dau aici câteva sinonime pentru „a tutela”, poate ajută: a patrona, a ajuta, a ocroti, a proteja (sursa: https://sinonimul.ro/tutela)
Dacă tutela e mai mult simbolică, de ce să fie în curtea prezidenţială ?

„Știu că există un mare grad de neîncredere față de Parlamentul României. Deși Parlamentul este complet autonom în raport cu Președintele, voi face tot ce stă în puterea mea pentru a crește credibilitatea instituției legiuitoare și pentru a stabili o relație de lucru loială, în numele interesului național”. Dacă Parlamentul e complet autonom faţă de preşedinte, ce rost au multiplele promisiuni din acastă carte ? România e republică parlamentară!...

„Nu mă dau la o parte, nu dau lecții nimănui, ba mai mult, mă așez în fruntea acestui efort național, devenind un președinte muncitor. Voi munci pentru realizarea acestui program, conștient fiind că Președintele României are datoria de a fi cel dintâi exemplu pentru ceea ce vrea să vadă la cei din jurul său. N-aș putea cere niciodată statului român să revalorizeze munca cinstită și competentă, dacă eu însumi nu aș munci cinstit și competent în slujba națiunii române”.

Asta mi-a plăcut!

„Prin încrederea dumneavoastră și pentru a păstra încrederea în viitorul prosper și sigur al tuturor românilor, voi fi Președintele României!”.

Asta rămâne de văzut…