„Ar fi împlinit azi 80 de ani. Îmi lipsește privirea lui critică și, totodată, afectuoasă și cu un licăr de veselie. Mă gândesc des la el și încă mă raportez la standardele lui înalte.
Dumnezeu să-l odihnească pe Marin Mincu”.

Mă alătur cu toată convingerea la cele scrise de doamna Alina-Ioana Vasiliu pe facebook şi reiau aici comentariul meu apărut acum vreo şapte ani despre cartea „Textualism şi autenticitate” scrisă de Marin Mincu.

Dupǎ ce parcurge ȋntreaga lucrare, cititorului neavizat (sau puțin avizat) ȋn studiul aprofundat al operelor unor scriitori romȃni i se ȋnfǎțişeazǎ imaginea unui om tranşant, poate uneori contradictoriu ȋn afirmațiile fǎcute, dar mai mult decȃt aceste „amǎnunte” observǎ cu uşurințǎ valoarea incontestabila a criticului literar Marin Mincu.

Într-un interviu, autorul eseului pe care vi-l prezint se autodefinea ȋn acest fel: „Sarcina (misiunea) mea, cel puţin ca instanţă a dorinţei, a fost aceea să traversez genurile, sau mai curând mecanismele «genurilor literare» în căutarea propriului meu eu. Conform acestei perspective, cărţile mele (poezie, roman, critică, traducere) au devenit probe, mai precis exersări ale unei căutări îndârjite a sinelului meu în interiorul diverselor mecanisme ale scriiturii.”

Din pleiada de scriitori analizați de Marin Mincu ȋn cartea sa am ales cȃțiva. Despre Nichita Stǎnescu şi noul adus de acesta ȋn poezia romȃneascǎ, o frazǎ care aparține poetului este folositǎ de critic pentru a ȋnțelege toatǎ lumea cǎ locul lui Nichita ȋn literatura romȃnǎ e unul foarte sus: „Poezia nu se face cu cuvinte / poezia se face cu sentimente.”

Apoi, urmeazǎ comentariile mult mai concrete şi de specialitate ȋn care ne „invitǎ” Marin Mincu: „Sentimentul solicitat de poetica stǎnescianǎ e o entitate abstractǎ, un fel de topos generator prin care se sugereazǎ un traiect formal şi existențial ȋn acelaşi timp; forma de existențǎ absolutǎ a umanului este sentimentul iar nu limbajul care devine doar un instrument de comunicare a sentimentelor”.

Autorul ȋl pune pe Nichita ȋn categoria onorantǎ a scriitorilor care au servit de modele pentru alții: „Nichita Stǎnescu este poet ȋn absolut[...]. Un astfel de poet depǎşeşte speța şi genul poeziei, şi chiar „rasa” ei, situȃndu-se ȋn arhetip. În acest arhetip total şi visat de poezia romȃnǎ, ȋi putem situa pe: Vasile Cȃrlova, cu ale sale cinci poezii, Labiş, care moare ȋnainte de viața propriu-zisǎ[...]. Foarte aproape de acest promontoriu de conştiințǎ bat Cantemir şi Heliade [...]”.

Deşi ȋn linii mari cartea este interesantǎ şi pe porțiuni mai mici sau mai ȋntinse un important ajutor pentru cei care se simt atraşi de literatura romȃnǎ, nu pot sǎ nu remarc unele exprimǎri specifice literaturii critice, un limbaj cu care cititorul neofit nu se poate simți chiar ȋn largul lui... „Nichita Stǎnescu unificǎ [...] douǎ reversuri ale experienței originar-poetice de trǎire ȋn simbolic, realizȃnd [...] o textualizare exorcizantǎ a realului şi o corporalizare a metafizicului”.

Alteori, Marin Mincu e mai uşor de ȋnteles: „Nichita Stǎnescu, ca şi Eminescu, rupe demarcația dintre filosofie şi poezie, dintre ştiințǎ şi poezie, dintre metaforǎ şi „descoperire”, ambii uluiți de unicitatea şi reversibilitatea ȋn subiect a Universului”.
În alt capitol, criticul face o paralelǎ ȋntre versurile din „Flori de mucigai” ale lui Tudor Arghezi şi „Poemul invectivǎ” aparținȃnd lui Geo Bogza. Acesta din urmǎ spunea despre poemul sǎu: „Azi l-am realizat, atȃt de dur, cȃt nu m-aş fi aşteptat. Rezistǎ, ori de cȃte ori l-aş citi, oricȃt l-aş scruta”.

Interesantǎ mi s-a pǎrut constatarea criticului cǎ poemul lui Geo Bogza are calitatea de a renunța la „o realitate abjectǎ pe care o traversǎm fǎrǎ a o numi, dar acest lucru nu-i ȋmpiedicǎ existența”.

Marin Mincu ȋşi susține mai departe pledoaria pentru „Poemul invectivǎ”, spunȃnd cǎ
„abjectul nenumit prolifereazǎ amenințǎtor şi numai prin numire (demascare crudǎ) putem ȋncerca sǎ-i limitǎm avansarea periculoasǎ”.

Despre Arghezi se aminteşte cǎ ȋn numǎrul 3 din anul 1925 al revistei „Integral”, poetul „fusese elogiat de Voronca, Fundoianu & company ca un posibil model avangardist autohton, fǎrǎ ȋnsǎ ca Arghezi sǎ se arate prea receptiv la un asemenea blazon”.

Curios, am recitit şi „Flori de mucigai” şi „Poemul invectivǎ”. Nici nu ştiți ce poezii „cuminți” am gǎsit acolo fațǎ de ce se scrie azi...

Despre poezia lui Marin Sorescu – mai ales despre originalitatea ei, autorul lǎmureşte cu mare exactitate lucrurile: „orizontul de aşteptare al lectorului nu era pregǎtit pentru o astfel de radicalizare şi reacția sa primǎ este una de surprizǎ, de descumpǎnire totalǎ ȋn fata „directeții” unui poem ca acesta, intitulat „Matinalǎ”:
„Ne spǎlǎm cu clǎbucul tǎu, soare, / Sǎpunul nostru fundamental,
Pus la ȋndemȃnǎ / Pe polița cerului.
Întindem mereu brațele spre tine / Şi ne frecǎm bine cu luminǎ,
De ne dor oasele de-atȃta fericire.//
Deocamdatǎ nu ştim de unde sǎ luǎm
Şi cele mai bune prosoape / Şi ne ştergem pe fațǎ cu moarte”.

Marin Mincu observǎ cu ochi de profesionist cǎ poezia lui Sorescu se particularizeazǎ prin apriția neaşteptatǎ a unei idei, adicǎ „intervine o deviere ȋn altǎ expresie, neprogramatǎ şi frustǎ [...] şi poemul polarizeazǎ ȋn final pe deschiderea infinitǎ creatǎ de cele douǎ versuri, sau de unul singur, sau de o sintagmǎ, sau de un cuvȃnt”.

În acest fel „funcționeazǎ mecanismul poetic sorescian, original pȃnǎ la a se transforma ȋn propria-i manierǎ”.

Criticul, ȋn „apǎrarea” noii generații de poeți, ia ca punct de reper poezia lui Florin Iaru, „Aer cu diamante”, şi delimiteazǎ trecutul de prezentul din poezie. „Se modificǎ mai ales modul de a simți şi nu modul de a se face poezia” şi aratǎ mai departe cǎ noua generație de poeți nu este interesatǎ de sintaxa poeticǎ, ci „ȋşi adjudecǎ criterii lexicale nedefrişate ȋncǎ”.
Poezia „Aer cu diamante” e frumoasǎ, cursivǎ, inspiratǎ, nǎstruşnicǎ... O recomand pentru lectură cu toată convingerea!

Exasperat (şi nu-i singurul...) de prea multele lucruri subtile care s-au gǎsit ȋn opera lui Ion Creangǎ, Marin Mincu se ȋntreabǎ – şi o face avȃnd deplinǎ dreptate, „cum de s-a ajuns la o zicere despre zicere atȃt de rafinatǎ cǎ nu mai ştii cine vorbeşte: textul lui Ion Creangǎ sau textul despre text, sau vorbesc amȃndouǎ ȋn acelaşi timp completȃndu-se insesizabil, ȋn goluri, ȋn intervaluri, ȋn interstițiile alveolare...”.

Cȃnd mǎ gȃndesc la multele simboluri gǎsite ȋn „Povestea lui Harap-Alb”, constatarea criticului mi se pare bine-venitǎ. Autorul „Amintirilor din copilǎrie” rǎmȃne cel mai mare povestitor al nostru, indiferent de sensurile noi descoperite(?) ȋn ultimele 2-3 decenii. Criticul Mincu aminteşte ȋn eseul sǎu de Tudor Vianu, care ȋn „Arta prozatorilor romȃni” a observat
„cadența muzicalǎ a perioadei crengiste”. Vianu vede fragmentele care încep cu „Dragu-mi era satul nostru...” şi „Nu ştiu alții cum sunt” ca fiind „versuri fǎrǎ cusur. Urechea le ascultǎ cu ȋncȃntare, chiar cȃnd ochiul le citeşte.”

În ceea ce-l priveşte pe Creangă, e absolut remarcabilă evidenta conciziune a lui Marin Mincu: „Pe aceastǎ literalitate a expunerii se bazeazǎ valoarea permanentǎ a scrierii lui Creangǎ; actantul absolut(autor, narator, personaj, martor şi receptor) se livreazǎ cu o pudoare nesofisticatǎ de nicio stavilǎ, ȋncȃt textul pulseazǎ viu, nemediat de nicio retoricǎ”.

Geo Bogza, alt scriitor de opera cǎruia se ocupǎ Marin Mincu, e criticat şi lǎudat. Depinde la ce capitol din carte ne referim. În primii ani de scriitor, Bogza „nu are nicio concepție poeticǎ, neştiind ce ar putea fi poezia, adolescentul ȋntreprinzǎtor şi „agresiv” ȋncepe sǎ imite viguros pe avangardişti[...] atȃt de bine ȋncȃt [imitația] sfȃrşeşte ȋn a fi transformatǎ ȋn model”.

Marin Mincu nu poate fi de acord cu tendința lui Bogza de a-şi retuşa unele poezii care i-au apǎrut ȋn tinerețe şi constatǎ cǎ „Geo Bogza ȋntre timp a reuşit sǎ-şi conştientizeze scriitura şi, de aceea, are acum tendința obsesivǎ de a şi-o controla, intervenind cu soluții recente asupra unor texte ce aparțin unei etape anterioare”.

În schimb, ȋn capitolul „Interviu cu Geo Bogza”, abordarea lui Marin Mincu e mult mai blȃndǎ...Poate cǎ nu trebuie neglijat faptul cǎ la momentul interviului Bogza avea 80 de ani, iar Mincu 44.

Aş fi terminat aici consemnarea celor douǎ ipostaze ȋn care este arǎtat geo Bogza, dar o altǎ carte de criticǎ literarǎ aparținȃnd ilustrului profesor dr. G.I.Tohǎneanu mǎ face sǎ concluzionez cǎ tendința scriitorilor de a-şi rescrie opera, cu retuşurile de rigoare, e un fapt obişnuit. Profesorul Tohǎneanu spune ȋn cartea sa „Mǎiastra” cǎ Eminescu era cunoscut pentru „proverbiala-i insatisfacție fața de sine ȋnsuşi.( „cu sete cauți forma ce sǎ poatǎ sǎ te-ncapǎ”), este neȋndoielnic cǎ, dacǎ ar fi avut parte de o viața mai lungǎ, el ar fi intervenit cu fiecare prilej, „torturȃndu-şi” versurile, supunȃndu-le, adicǎ, unui continuu şi necruțǎtor proces de şlefuire artisticǎ”.

Marin Mincu spune cǎ-i „prea sociabil şi sincer ȋn relațiile personale cu luna şi cu soarele”.

Citindu-l, mi-am dat seama de relațiile tranşante pe care le-a avut cu scriitorii şi operele lor ȋn timpul vieții. Acum, mi-a rǎmas doar speranța cǎ decesul din 2009 nu-l ȋmpiedicǎ a avea aceleaşi relații sociabile şi sincere cu cele douǎ corpuri cereşti.

Speranţă pe care o am şi acum, după ani, la aceeaşi intensitate.