Criticul literar Laurenţiu Ulici a întocmit o antologie în două volume de autori ai secolului al XX-lea care au primit premiul Nobel pentru literatură, completată de alte nume mari de scriitori ai aceluiaşi secol care nu s-au bucurrat de prestigiosul premiu al Academiei suedeze, ignoraţi fiind de comitetul de acordare a premiului…

Selecţia făcută de fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România e limitată de spaţiul permis de paginile unei cărţi şi de multele nume incluse în antologie. Am ales câteva expresii, fraze, fragmente de poezie sau proză care mi-au atras atenţia în mod deosebit. Uneori mi-a plăcut mesajul, alteori ironia subtilă, alteori avântul patriotic, alteori umorul scriitorului, sau stilul scriiturii. Am citit cu atenţie cele două volume, m-am „întâlnit” cu mari scriitori ai secolului XX. Ce mi-a plăcut am citat aici, dar concluzia cea mai importantă este că din lista de scriitori prezentată de Laurenţiu Uluici, doi dintre ei se remarcă în mod deosebit, şi amândoi sunt români. În primul volum, evidenţiatul meu este Liviu Rebreanu. Imediat voi ajunge la el. Până atunci, câţiva autori şi textele lor absolut memorabile.

Maxim Gorki („Într-o toamnă”)

„Întâlneşti oameni îmbrăcaţi în haine călduroase în care se simt bine, oameni cuviincioşi care totdeauna se simt bine, oameni cuviincioşi care totdeauna ţi se dau la o parte din drum, în dorinţa delicată de a nu lua în seamă tristul fapt al existenţei tale”.

Ady Endre („Cântecul iacobinului maghiar”)
„Din mii de doruri amorţite / De ce nu creşte-o vrere mare?
Maghiară, slavă ori valahă / E jalea-n veci aceeaşi jale”. //
Când o să ne unim odată / / Cand vom rosti un verb de jar?
Noi toţi, zdrobiţii, împilaţii, Noi toţi, maghiari şi nemaghiari?”

Se vede spiritul revoluţionar şi totodată pro-european care l-a caracterizat pe Ady!

Tot Ady Endre („A murit povestea”)
„Era dezgheţ de basme. povestea a murit / Chiar noaptea-aceea. Mut, cu frică-n frig / La basmul viu şi la femeia vie / Priveam uimit. Nu e povestea mea”.

„Cu frică-n frig”. Simţi că mai mult nu se poate… Poetul prin versul „Era dezgheţ de basme. povestea a murit” îmi aduce aminte de Salman Rushdie şi „Harun şi marea de poveşti”.

Mark Twain („Festivităţi britanice”)
„… la Niagara orice lac este la fel de bun, pentru simplul motiv că peştele nu se poate prinde nicăieri, aşa că nu-ţi serveşte la nimic să umbli cinci kilometri ca să pescuieşti, când poţi fi tot atât de nenorocos mai aproape de casă”.

„Aici poţi coborî o scară lungă de o sută cincizeci de picioare ca să stai la malul apei. După ce ai făcut-o, te întrebi de ce ai făcut-o, dar atunci e prea târziu”.

„Acum se ivi şi un vânt curios din spatele cascadei, ce părea hotărât să ne şteargă de pe faţa podului şi să ne împrăştie pe stâncile şi printre puhoaiele de dedesubt. Am observat că îmi venise pofta să mă întorc acasă, era însă prea târziu”.
Mark Twain rămâne în toată opera sa un ironic pe care n-ai cum să nu-l îndrăgeşti. Ne reamintim cu plăcere de personajele sale Tom Sawyer şi Huckleberry Finn.
D.H Lawrence („Botezul”)
„În drum spre casă, domnişoara Rowbotham trebuia să străbată toată lungimea străzii principale - o jumătate de milă de chin -, cu pas domol şi cu ceafa roşie de ruşine”.

Asta da, ruşine, din moment ce până şi ceafa se înroşeşte!...

César Vallejo („Violenţa orelor”)
„Toţi au murit.// Mi-a murit veşnicia, eu stau şi-o priveghez”.

Interesantă atitudine faţă de eternitate! Uşor comică şi spectaculoasă prin egocentrismul ei.

Liviu Rebreanu („Dintele”)
Uriaş scriitor! E fantastic cum descrie Rebreanu omeneştile suferinţe ale cuiva pe care-l doare o măsea. Citeşti nuvela asta şi primul lucru când termini este să te duci la un control medical, să nu cumva să păţeşti la fel!...

„Şi în vreme ce pe banca de sub păr, dăscăliţa Aglaia gemea şi sâsâia, ghemuită în junghiuri năstruşnice, de după biserică soarele tomnatic îşi înălţa încetinel, greoi capul roşcovan şi se uita cu milă la dânsa, prin ceaţa ce se frământa în bătaia vântului de dimineaţă…”.
„Dar acuma toată durerea i se îngrămădea în suflet şi din suflet izvorau, parcă, şi boabele de lacrimi amare ce se aninau pe pleoapele ei obosite, ca roua pe frunzele florilor veştede…”.
„Bătu în palme de mirare, strânse din ochi şi deschise gura, parcă, într-adins, ar fi vrut să se mândrească cu cei trei dinţi înnegriţi, care răsăreau din gingiile lucii ca nişte pociumbi putrezi pe o cărare cleioasă”.

Durerea de măsea creşte în intensitate. E descrisă cu lux de amănunte de inegalabilul Liviu Rebreanu. Aici n-am pus cele mai semnificative fragmente. Recomand pentru lectură „Dintele”, e absolut deosebită. Academia suedeză când decide cine-i în drept să primească premiul Nobel pentru literatură, mai dă şi rateuri… E formată din oameni care nu pot citi tot ce-ar trebui de citit. L-au „uitat”, printre alţii, pe Rebreanu…

Cele două volume „Nobel contra Nobel” de Laurenţiu Ulici nu pot schimba nimic în privinta premianţilor, dar ne invită să ne punem întrebarea: de ce unii şi nu alţii?