Laurenţiu Ulici face şi în cel de-al doilea volum o scurtă prezentare biografică a fiecărui scriitor. Sunt surprinse evenimente interesante din viaţa lor, aflăm grade de rudenii sau prietenii cu alţi scriitori sau cu personalităţi din alte domenii ale artei.

Despre Aldous Huxley, în prezentarea pe care i-o face, scrie că „vederea i se deteriorează din nou, e aproape orb şi, la 22 noiembrie 1963 încetează din viaţă; moartea lui trece ca şi neobservată, lumea americană fiind tulburată de asasinarea preşedintelui Kennedy”. Mai aflăm despre Huxley că în ultimii ani ai vieţii era vecin şi prieten cu compozitorul Igor Stravinski şi cu dirijorul Robert Craft. În 1965, Robert Craft dirija „Variaţii în memoria lui A. Huxley” de Igor Stravinski. Impresionant omagiu…

Aldous Huxley în „Fard” descrie, prin intermediul unuia dintre personaje, propriile senzaţii trăite ca om care e pe cale să-şi piardă vederea: „Puncte luminoase şi pete colorate începură să-i joace înaintea ochilor. I se întâmpla asta din ce în ce mai des în ultima vreme. Un fel de vierme gălbui se răsucea în colţul drept al câmpului ei vizual, urcând parcă în sus şi totuşi rămânând în acelaşi loc. În jurul ei sclipeau stele roşii şi verzi. […] chiar când închidea ochii, rămâneau acolo”.

Giuseppe Ungaretti e prezent în culegerea făcută de Laurenţiu Ulici cu o foarte frumoasă poezie, intitulată „Astă seară”: „Balustradă de briză / să-mi reazim astă seară / melancolia”.

Scriam în primul volum al Antologiei că – mă citez acum – „din lista de scriitori prezentată de Laurenţiu Uluici, doi dintre ei se remarcă în mod deosebit, şi amândoi sunt români. În primul volum, evidenţiatul meu este Liviu Rebreanu”. Rectific acum cele scrise la prezentarea volumului întâi. Sunt doi uriaşi scriitori români prezenţi în volumul al doilea: Lucian Blaga şi Nichita Stănescu.

Lucian Blaga, cu poezia „Sufletul satului”:
„Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi, / ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie, / ca un joc de iezi pe morminte înalte”.

Tot Lucian Blaga cu poeziile „Linişte”: „Atâta linişte-i în jur, de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună.”, sau cu atât de emoţionanta poezie „Leagănul”:
„L-am privit cu gândul larg deschis. / Era leagănul,
în care-o mână-mbătrânită azi de soarta mea / mi-a legănat / întâiul somn şi poate-ntâiul vis”.

De la marele poet Nichita Stănescu (care în „Autoportret” zice: „Eu nu sunt altceva decât / o pată de sânge / care vorbeşte”) scriu aici poezia „Poem”:
„Spune-mi, dacă te-aş prinde într-o zi / şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, / de teamă să nu-mi striveşti sărutul ?...”

De data aceasta, cuvintele oricărui comentariu trebuie să rămână nerostite, nescrise. Aceasta este o poezie care se trăieşte. Intens…

Adiana Maia Gabor pe grupul de facebook „Terapia prin cultură” posta o aminire a lui Nichita Stănescu despre profesorul său Nicolae Simache:
"Profesorul meu de istorie, Nicolae Simache, un strălucit savant şi un uriaş pedagog, care ne-a format pe toţi în spiritul dragostei de ţară, dar nu numai atâta, ci şi într-un spirit de înaltă curăţenie morală, mi-a zis într-o zi, văzând că mă semnez peste tot cu numele din catalog, adică Stănescu Hristea: «Mă, tu faci publicistică, Stănescu Hristea este un nume de soldat mort la Mărăşeşti, n-o să te citească nimeni. Te cheamă şi Nichita, ia pune-l tu înainte, că se izbeşte aiurea cu Stănescu, şi te ţine minte toată lumea». Şi-atunci am semnat Nichita, deşi tatei nu i-a prea plăcut numele ăsta, că era după socră-său. Pe urmă, m-am obişnuit cu el şi aşa a rămas: Nichita Stănescu”. Sursă text: Muzeul Memorial Nichita Stănescu.

Poate cineva va face un eseu despre durerea fizică prezentată în literatură. În primul volum e prezent Liviu Rebreanu cu un text absolut memorabil despre durerea de dinţi, în crescendo. În volumul al doilea André Malraux descrie durerea de genunchi în „Calea regală”:
„Junghiul în genunchi reveni, cu un refelx ce-i încordă gamba; un acord se stabili între durere şi moarte, ca şi cum una ar fi devenit inevitabila pregătire a celeilalte; apoi valul de durere se retrase, luând cu el voinţa ce i se împotrivea, şi nu lăsă decât voinţa aţipită, la pândă: pentru întâia oară se trezea în el ceva mai tare decât el, un lucru contra căruia nicio speranţă nu mai putea nimic. Şi contra acestui lucru trebuia totuşi să lupte…”.

Imaginaţia scriitorilor n-are limite. Ne arată asta Alberto Moravia în „Momentul”: „Închipuiţi-vă că la un moment dat, din cine ştie ce motiv, în ţara noastră s-ar opri producţia de nasturi. Ce s-ar întâmpla ? Întreaga viaţă a naţiunii ar fi blocată. Pantalonii şi fustele ar cădea în dauna pudorii naţionale, vestoanele şi paltoanele ar rămâne descheiate în dauna sănătăţii naţionale”.

Tot Alberto Moravia, un protestatar contra ingerinţelor statului în viaţa omului, scrie, tot în „Momentul”: „Statul a stabilit odată pentru totdeauna cum trebuie să ne comportăm, […] ce acţiuni anume ne este permis să înfăptuim, cuvintele pe care este permis să le încercăm, gândurile pe care este permis să le gândim…”.

Acelaşi vizionar cum a fost George Orwell în „1984”…

Spuneam de prezentarea pe care o face Laurenţiu Ulici scriitorilor incluşi în cele două volume. Un exemplu de lucruri mai puţin ştiute apare la prezentarea lui Graham Greene. Scriitorul englez a fost nepotul scriitorul Robert Louis Stevenson, iar în 1962 a vizitat timp de două săptămâni România.

Scriitorii (sau…traducătorii ?) folosesc uneori cuvinte care nu există. Un exemplu: Dino Buzzati în „Şapte etaje“,zice: „ca să treacă mai repede, s-ar fi recomandat un tratament intens cu raze digamma”.
Nuvela scriitorului italian „este coborârea în infern pe care o imaginează Buzzati. Este, fireşte, acesta, infernul elegant, aseptic, ordonat şi încadrat de procedurile unui sanatoriu modern. În acest infern, moartea nu este niciodată numită, ea este, invariabil, ambalată în coconul protector al mistificării şi al eufemismului”. (L-am citat aici pe Ioan Stanomir cu articolul „Dino Buzzati: un portret al morţii”, apărut pe https://www.lapunkt.ro).

Nuvela lui Buzzati îmi aminetşte de „Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann, care abordează acelaşi subiect, dar altfel.

Adevăruri profunde ne prezintă din când în când scriitorii. Unul este elveţianul Max Frisch care, în proza scurtă „Despre îndărătnicia bătrânilor”, spune: „Convingerile şi cunoaşterea sunt ca pielea noastră; cea veche, arsă, nu se desprinde decât dacă dedesubt s-a format una nouă.[…] bătrânii îşi păstrează ultima lor certitudine până se zbârceşte, şi priveliştea e dureroasă, pentru că ştim că şi noi vom ajunge odată la ultima credinţă…”.

Merită de citit eseul „Măşti mexicane” al scriitorului Octavio Paz. Mexicanul e „statornic în ursuza-i singurătate, ţepos şi politicos în acelaşi timp, toate îi servesc spre a se apăra: tăcerea şi cuvântul, politeţea şi dispreţul, ironia şi resemnarea”. Am pus aici un mic fragment. Recomand întregul! Mai mult, recomand citirea ambelor volume ale Antologiei.

„Întotdeauna mi-am imaginat Paradisul ca fiind un fel de bibliotecă”, spunea Jorge Luis Borges (citat preluat de pe https://www.lumeauneicititoare.ro). Undeva, pe un raft al bibliotecii, au loc şi cărţile lui Laurenţiu Ulici…