O carte despre speranţă, despre lupta omului cu destinul, despre credinţă, de istorie, despre viaţa profetului Ilie. Câte ceva din toate acestea, şi nu sunt sigur că le - am trecut pe toate în această înşiruire. Coelho ştie să captiveze cititorul, să-i dea pilde de înţelepciune, să-l apropie de credinţa în Dumnezeu şi să-l facă să se încreadă în forţele proprii. Nicolae Steinhardt scria în „Jurnalul fericirii”: „Înţeleg mai întâi că în lumea aceasta suntem cu totul părăsiţi de Dumnezeu, aşa cum constată şi Simone Weil şi că această părăsire totodată este şi semnul suprem al „existenţei" şi dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu, zice ea, de aceea „se retrage" în chip absolut, ca să ne îngăduie a fiinţa (altminteri prezenţa Lui ar fi echivalentă cu anihilarea noastră), ca să ne lase o desăvârşită libertate şi să asigure merit (ori mai bine zis sens) deplin îndrăzneţului nostru act de credinţă”.

Antichitatea, epoca primelor civilizaţii , a unor descoperiri care au transformat profund întreaga lume, e momentul venirii pe lume a viitorului profet. Atunci apare posibilitatea stocării informaţiilor (dar ţinute în mare secret) prin folosirea scrisului. „Preotul ştia că, dintre toate armele de distrugere pe care le-a putut inventa omul, cea mai teribilă şi mai puternică era cuvântul. Pumnalele şi lăncile lăsau în urma lor sânge, săgeţile puteau fi văzute de la distanţă, otrăvurile erau descoperite şi, în cele din urmă, ani¬hilate. Cuvântul însă distruge fără să lase urme”.

Ilie a avut un har deosebit. „… din copilărie auzea voci si vorbea cu îngerii. Dar totul a început când părinţii îl îndemnaseră să se ducă la un preot din Israel, care — după ce îi puse mai multe întrebări — hotărî că este un nabi, un profet, un „om dăruit cu duh", din cei ce „pot auzi glasul Dom¬nului".

Niciodată nu s-a fălit cu miraculoasele sale înzestrări. „El nu era făcut pentru asta; nu era în stare să-şi inducă starea de transă prin dansuri şi autoflagelare, o practică obişnuită printre cei „ce pot auzi glasul Domnului", pentru că se temea de durere, în niciun caz n-ar colinda străzile Galaadului, expunându-şi mândru cicatricile căpătate în timpul stării de extaz. Era prea timid pentru asta”.

Regele Ahab se căsătoreşte cu frumoasa Izabela, prinţesa din Tir, Liban. „Cînd a aflat vestea căsătoriei dintre regele lui si Izabela, prinţesa din Tir, Ilie n-a fost foarte impresionat. Şi alţi regi ai Israelului făcuseră acelaşi lucru şi rezul¬tatul fusese o pace trainică si un comerţ înfloritor cu Libanul.”

După urcarea pe tron, Izabela îşi convinge soţul că toţi supuşii trebuie să se închine zeului Baal. Proorocii care se împotrivesc voinţei regelui sunt ucişi. Ilie scapă, fugind în deşert.
E urmărit de soldaţii regelui, dar, protecţia divină de care se bucură îl protejează atunci când e cazul.

Ilie ajunge la un râu, Cherit, pe malul căruia filozofează: „Mâine, sau peste un an, va rămâne doar o fâşie de nisip fin şi pietre de râu. Cei mai bătrâni ar continua să-l numească Cherit şi poate ar explica călătorului rătăcit că „locul căutat se află pe malul râului care trece prin apropiere”. Călătorii ar ajunge la locul cu pricina, ar privi pietrele rotunde şi nisipul fin şi şi-ar spune: „Ia te uită, pe-aici chiar a trecut cândva o apă." Dar, sin¬gurul lucru important la un râu, şuvoiul de apă, nu mai era acolo pentru a stinge setea trecătorului. Şi sufletul omului, întocmai ca pâraiele şi plantele, avea nevoie de un soi de ploaie: speranţă, credinţă, raţiune de a fi. Când acestea lipsesc, sufletul moare, deşi trupul continuă să trăiască. Oamenii ar putea atunci spune: „Ia te uită, în acest trup chiar a trăit cineva”.”

Nevoia firească de credinţă a omului surprinsă prin povestiri frumoase de Coelho, care ajunge direct la esenţă!

Ajuns într-un sat, la o văduvă care are un copil, e protejat de aceasta (e bun de muncă, e tânăr, în plină putere), şi de toţi sătenii. Ei au o tradiţie pe care o respectă întotdeauna: Ilie e musafir şi localnicii trebuie să-l găzduiască. În afară de aceasta, musafirul lor ar fi o bună monedă de schimb în caz că ar fi atacaţi. Privit cu neîncredere de localnici pentru profeţiile sale şi pentru efortul constant făcut de a le schimba credinţa din zeul Baal, în ceva ce nu mai auziseră până atunci, Dumnezeu, Ilie înfăptuieşte prima minune: îl readuce la viaţă pe fiul văduvei.

Locul sfânt al localnicilor e un munte, numit „Al cincilea munte”. Se numeşte aşa pentru că orice alt nume ar fi înfuriat zeii, care ar fi distrus pământul. În afară de asta, este al cincilea munte care se vede dincolo de zidurile cetăţii. Un loc unde nu putea pătrunde omul, pentru că zeii s-ar fi supărat şi pe intrus l-ar fi aşteptat o moarte sigură. Ilie nesocoteşte tradiţia locului, merge pe munte şi se întoarce nevătămat înapoi. Oamenii încep să se îndoiască de puterea zeilor lor şi să creadă din ce în ce mai mult în Dumnezeul lui Ilie. Akbarul e distrus de inamicii cetăţii. Văduva care-l găzduia pe Ilie moare în timpul luptelor. Proorocul rămâne în viaţă şi, ajuns guvernator, reconstruieşte cetatea distrusă din temelii.

Coelho are , ca în toate romanele sale, şi în acesta un fir narativ uşor de urmat. Poveţele pe care ni le dă scriitorul, spuse de personajele sale, ar trebui să fie momente de adâncă reflectare a lor în conştiinţa fiecărui cititor. Doar renunţând la prejudecăţi, la tradiţii respectate cu orice preţ, omenirea a putut si poate şi acum să progreseze. Ilie spune:
„Omul se naşte pentru a-şi trăda destinul. Locuitorii Libanului sunt mai avansaţi ca noi, tocmai pentru că au nesocotit tradiţia navigatorilor. Atunci când toată lumea folosea acelaşi tip de vase, ei s-au hotărît să construiască ceva nou. Mulţi şi-au pierdut viaţa pe mare, dar şi-au perfecţionat corăbiile şi acum sunt stăpânii comerţului pe mare. Au plătit un preţ con¬siderabil pentru a se adapta, dar a meritat. Poate că omul îşi trădează destinul pentru că Dumnezeu nu-i mai stă prin preajmă. Ne-a sădit în suflete visuri dintr-o vreme în care totul era cu putinţă şi a plecat să se îngrijească de alte treburi. Lumea s-a schimbat, viaţa a devenit mai grea, dar Domnul nu s-a mai întors să schimbe visurile oamenilor”.

Proorocul are înţelepciunea necesară pentru a înţelege una dintre minunile lui Dumnezeu: adaptabilitatea vieţuitoarelor la condiţii oricât de grele ar fi: „Pârâul curgea alături, câţiva corbi se roteau pe cer, iar plantele se încăpăţânau să crească în terenul nisipos şi sterp. Dacă ar fi stat să asculte ce le spuneau stră¬bunii, ce-ar fi auzit? „Pârâule, caută alt loc în care soarele să se poată oglindi în apele tale cristaline, căci, până la urmă, de¬şertul te va înghiţi", ar grăi un zeu al apelor, dacă ar exista aşa ceva. „Corbilor, veţi găsi mai multă hrană în păduri, decât între stânci şi nisipuri", ar fi spus un zeu al păsărilor. „Voi, plantelor, aruncaţi-vă sămânţa departe de acest loc, pentru că lumea este plină de pământuri fertile şi umede, unde veţi creşte mai fru¬moase", ar fi spus zeul florilor”.

In romanul lui Coelho sunt descrise lupte, distrugeri, oameni arşi, oameni răniţi. Probabil că cea mai bună justificare a acestui lucru o dă tot Nicolae Steinhardt: „Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mângâie cu făţarnice estompări. (Ca-ntotdeauna i-a tratat pe oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha şi Lao Ţe, el nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sânge, chin şi deznădejde”.

Vă recomand să citiţi cartea aceasta. Dacă n-o veti face, măcar să nu uitaţi ce spune autorul, că şi cei mari pot să înveţe de la copii: „Un copil poate oricând să-1 înveţe pe un adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce-şi doreşte”.


P.S. „Voi, plantelor, aruncaţi-vă sămânţa departe de acest loc, pentru că lumea este plină de pământuri fertile şi umede, unde veţi creşte mai fru¬moase" zice Coelho. În locul unei imagini cu cartea, am preferat să apară o poză făcută de mine în apropierea Sighetului. Din rămăşiţa unui copac, apare, tot acolo, viaţa !