Ne apropiem de startul campaniei electorale pentru alegerea viitorului preşedinte. Până atunci, să stăm puţin pe gânduri şi să reflectăm la istoria României, de la jumătatea secolului al XIX-lea şi până în zilele noastre, când indignarea naţională e gata să dea în clocot când e vorba de Klaus Iohannis.
România a avut din 1859 un domnitor. Apoi, au trecut puţini ani şi domnitorul român a trebuit să plece. La cârma ţării au ajuns regi străini, care s-au dovedit mai români decât românii şi mai patrioţi decât patrioţii vremurilor.
Țara s-a dezvoltat atunci. Sunt destule dovezi că românii (desigur, nu toţi!) trăiau bine pe vremea regalităţii, iar regii erau iubiţi şi respectaţi pentru că erau totdeauna deasupra luptelor dintre partidele politice. Era o normalitate pe care ţara n-a mai cunoscut-o începând cu sfârşitul lui decembrie 1947.
A venit peste biata Românie şi a „ţărilor surori” pacostea comunismului instaurat „democratic” cu ajutorul tancurilor ruseşti.
La un moment dat, lui Ceauşescu i-a venit pofta să fie şi preşedintele ţării. Nu-i mai ajungea să fie secretar general al partidului unic cu scârboasa sa doctrină.
Prin urmare, în 1974 România s-a trezit că are la conducerea ei un preşedinte, un secretar general, un comandat suprem al armatei şi câte au mai încăput atunci într-un singur om.

Lumea s-a schimbat la sfârşitul anului 1989 pentru ţările din estul Europei. România a intrat în hora alegerilor locale, parlamentare şi prezidenţiale şi, pe la sfârşitul anului 2024, în mai multe dimineţi, se va trezi, se va spăla pe faţă şi va merge bucuroasă să-şi aleagă Parlamentul şi pe imuabilul ei presedinte, care nu-şi va apleca urechea nici spre stânga, nici spre dreapta, ci va alege calea cea dreaptă spre binele naţiei. Trăiască!

Poveşti… Ştim că preşedinţii României au ţinut întotdeauna cu partidele care i-au propus pentru alegeri. Au fost propuşi, poporul i-a votat şi… ne-am pricopsit cu ce ne-am pricopsit. Acum, suntem gata să acceptăm o nouă pacoste prezidenţială asupra ţării şi n-avem nici cea mai mică ezitare între a alege: preşedinţie, adusă de reprezentantul comunismului scârbos (repet sintagma) în România, sau regalitate?

Sunt ţări unde regalitatea există, dar nu guvernează şi ţările sunt dezvoltate economic şi 100% democratice. Sunt ţări (mă limitez la Europa) unde preşedinţia ştie să rămână imparţială şi să fie deasupra colcăielilor politice. Şi oamenii trăiesc bine şi în linişte şi pe-acolo.

Mă aşteptam, imediat după decembrie 1989, ca ţara să-şi reia mersul firesc prin istorie de-acolo de unde a fost scoasă de comunism şi să-şi aducă regele înapoi.

Oh… nu… De ce să nu avem şi noi reprezentanţii noştri, aleşi democratic în fruntea ţării, în care aleşii să spună ceva şi apoi să spună că aşa ceva n-au zis, să promită şi să nu facă? Să ne spună că – vorba aia - ei „nu, niciodată”, apoi să ne privească în ochi şi să ne spună că n-au zis niciodată ceea ce am auzit noi.
Nu poate un singur articol să cuprindă câte minciuni sau comportamente criticabile au adunat în haina prezidenţială trântită pe capota maşinii preşedinţii noştri.

E un vis frumos să devii preşedintele republicii… După ce face sau nu face treabă la Cotroceni, se alege cu o viloaie în capitală, cu pază personală pe toată viaţa ca nu cumva să vină vreun prea mulţumit din timpul mandatului care să îmbrăţişeze retrasul până îi pârâie oasele, în plus mai primeşte nişte bani de cheltuială, acolo… de-o pâine, de-o ceapă…

Când s-a mers pe traseul normal al istoriei, regii ţării au stat departe de jocul politic. Cine a câştigat parlamentarele a pus primul ministru şi gata. Din 1990 începând, jocul de culise e preferat în politica românească.

Acum ne pregătim să vedem lista definitivă cu prezidenţiabili. Am scris în articol că e o simplă poveste că România va merge bucuroasă să-şi aleagă Parlamentul şi pe imuabilul ei presedinte, care nu-şi va apleca urechea nici spre stânga, nici spre dreapta, ci va alege calea cea dreaptă spre binele naţiei.

Dar…în poveşti se îndeplinesc trei dorinţe. Tot trei îmi pun şi eu.

Prima pe care mi-o doresc este ca cel ales de data aceasta să înveţe mai repede traseele de protocol. Să nu mai aibă nevoie – zece ani, dacă va prinde două mandate - de cineva care în toată perioada înaltei funcţii să-i fie antemergătoare şi să dea din mâini indicându-i traseele, sugerându-i gesturile.

A doua: peste cinci sau zece ani să nu suferim din nou de indignare naţională.

A treia dorinţă: cu vreo treizeci de ani în urmă, la Gala UNITER, grupul Divertis, prin regretatul actor Ioan Gyuri Pascu, pomenea de o piesă de teatru care, bineînţeles, nu există, „Preşedintele Lear”.

Dac-ar scri-o cineva, întrebarea din titlul articolului n-ar mai avea sens.