Plictisită şi-ofensată
de manelizarea-n forţă,
în cochilie de melc
s-a ascuns balada-torţă.

Doar din când în când ea-şi scoate
capul divin la lumină –
urletele o-ngrozesc,
în jur vede doar ruină...

Geaba-ncerc ca din găoace
să-şi răsară-nfiorarea,
îngânând un trist descântec
mai răscolitor ca marea:

„Vino iarăşi printre noi,
a simţirii-mpărăteasă,
fii zeiţa poeziei
şi în inimi fii acasă!

Mişcă-te ca altădată
de la mare pân’ la munte,
aburcând albastrul fluviu
pe a Rodnei naltă frunte.

Că de când te-ai pustnicit,
doar durere am prânzit
şi ruşine am cinat
scoşi cu ţara la mezat.”

Mi-a răspuns într-un târziu:
„Vrei să renunţ la izolare,
când e ştiut că primăvara
nu poate fi cazată într-o floare?

Va fi cândva. Dar pân-atunci
redeveniţi în inimi prunci,
căci doar murind viaţa toată,
în Domnul ea nu moare niciodată.

Iar eu,
voi cânta
şi m-oi bucura,
c-arzând în voi de când mă ştiu,
nestinsu-m-am în cerul viu.”