„O floare de oţel răsărise în carnea lui
În el — în mii de oameni ca el...
Şi poate, în noi toţi”. (Victor Ion Popa)

Victor Ion Popa e unul dintre „nemuritorii” scrisului românesc. Spun asta pentru că el este autorul pieselor de teatru „Take, Ianke şi Cadîr” şi „Ciuta”, al romanelor „Velerim şi Veler Doamne” (ecranizat cu numele „Osânda” şi având mare succes la public) şi „Floare de oţel”.

Acum, câteva rânduri despre romanul de război „Floare de oţel” şi trăirile autorului bârlădean în perioada primului război mondial, când a fost combatant activ pe front.
În ultimele rânduri ale cărţii, Victor Ion Popa scrie: „Aci se sfârşeşte întâia carte din „Floare de oţel" „Un ram uscat înmugureşte iar” şi începe a doua carte: „Mă doare sufletul meu nou".”
„Un ram uscat…”. M-am gândit că întotdeauna, după un necaz, după ani grei de suferinţă, apare timidă, speranţa. După război, nimeni nu mai poate fi cum a fost. Posibil ca supravieţuitorii să se simtă cu un suflet nou, dar mai greu, mai obosit, care nu se mai poate bucura de viaţă aşa cum putea s-o facă înainte de luptele din primul război al lumii.
„…înmugureşte iar”… şi atunci mi-am spus că la această recenzie voi pune alături de coperta cărţii o poză făcută de mine prin minunatul Maramureş, cu un copac bătrân tăiat şi din el crescută speranţa, un ram nou dintr-un ram uscat.
„Floare de oţel” e relatarea unor fapte. Urâte, grele. Şi totodată relatarea unor trăiri. Apăsătoare, îngrozitoare, care transformă omul până acolo încât - cum zice scriitorul - „Mă doare sufletul meu nou".
Viaţă grea, iarnă grea prin Moldova în vremea râzboiului. „Şase luni de război crîncen, cu vrăjmaşul cel mai nemilos: mizeria. Culcare cu hainele umede. Somn de piatră, cu dinţii strînşi, pumnii încleştaţi la gură şi trupul făcut covrig, sub pătura îngheţată. Suplimentul foii de cort, al hainelor şi al măntălii, însemna supliment de greutate, nu de căldură. […] Pentru noi, colinele Moldovei au făurit în iarna asta albă, a retragerii mari şi a mîncării puţine, o floare nouă şi mîngîetoare: floarea sărăciei”.

Şi natura este dezamăgită de ce se întâmplă. „Un amurg posomorît de primăvară stearpă. Primăvară fără plug. Linişte opacă stăruia peste tot. Braţele copacilor se ridicau negre, cerşind zadarnic o bunătate întârziată”.

Observator fin al camarazilor săi, cu figuri şi caractere diferite, autorul ni-i descrie pe câţiva.
„Văd eloquenţa rotundă şi patetică a Locotenentului Guţă Tătărăscu, văd rîsul de epuroi prietenos, cu care comandantul companiei mele, îmi recomanda, la treizeci de grade sub zero, să-mi tratez laringita cu aer curat, şi îl văd pe Bănciulescu, elegant, viu, proaspăt şi elastic, ca un fir de mlajă verde, trîntindu-ne la pămînt, pînă ce adunăm din noroi obezitatea nefericită a lui Caracaş”.
Camarazi şi camaraderie. Victor Ion Popa se întreabă: „Ce caldă înţelegere a adus între noi, strânşi aşa, cum sîntem, din toate meleagurile şi din toate lumile, traiul acesta, sub cer deschis şi sub primejdia deschisă şi uniformă. Bizuindu-ne unul pe altul - căci trebue să ne bizuim - n-avem vreme să ne mai vedem cusururile”.

În război, moartea e prezentă în fiecare moment. „Cărarea tăia printre cruci. Firesc, nu? Totul e să treci dincolo de ele. Numai că aici, dincolo de ele te aşteaptă altele. Întrebarea e cît vei hălădui pînă să ţi-o găseşti pe a ta. Şi creştineasca dorinţă e să ai norocul, ca măcar să ţi-o găseşti, fiindcă în urma ta rămîn ceilalţi, care ţin să fii al lor şi după aceia. […] Morţii au fost puşi în gropi şi pământul s-a aşezat la locul lui, moale, umed şi afînat. Ca o fată cuminte care-şi ascunde ceva de preţ, sau ceva care o stinghereşte”.

Ultima frază mi-a lăsat un sentiment pe care nu-l pot defini, dar pe care cititorul sigur îl simte.

Moartea e aceeaşi, şi pentru militarii noştri, şi pentru ai lor… „A! nu-mi păsa deloc că pe cruci nu era scris nici un nume. Şi că niciodată n-am ştiut cîţi fuseseră ai noştri şi cîţi ai lor, cari erau ai noştri şi cari erau ai lor. Mizeria morţii fusese bună prietenă tuturor. Şi eu, mizeria asta voiam s-o acopăr. Am strîns un mănunchi curat şi proaspăt: bănuţei şi albăstrele. M-am plecat uşurel deasupra celui dintîi morman de ţărînă, dospit cu viaţă de om şi mustind în trup de om... Şi printr-o ricoşare năpraznică de gînduri şi închipuiri, mă vedeam pe mine însumi întins la doi metri dedesupt şi primind cu zîmbet şi dulce strîngere de inimă mîngîerea de floare a ofrandei venite în creştetul mormîntului”.

Fazele dure de război sunt relatate de autor uneori pe un ton glumeţ. „Acolo mortierele băteau zadarnic, iar granatele lunecau, stupide, peste adăposturi. Dar în dreapta şi stînga sectorului său, era seceriş în toi”.

Pentru Victor Ion Popa „de oţel” sunt mai toate în jurul său. Câteva exemple: „… era ca un joc de vrăbii neastâmpărate, cu pene de argint şi suflet de oţel”, sau „… ca o năvală de apă turbată, cu glas de tunet şi dinţi de oţel”.
La război e ca la vânătoare. „Războiul e o vînătoare. Cine pune nervi, sperie „vînatul" şi se primejduieşte. Numai o socoteală rece şi o frică bine dozată, poate să dea roade bune. Sudoare multă - sânge puţin; sudoare puţină - sânge mult. Adevărata victorie nu constă în distrugerea inamicului, ci în conservarea ta perfectă...”.

Războiul înseamnă devierea de la cursul firesc al vieţii. „Şi i-am ascultat povestea sărmană, multe ceasuri în şir. Ca o mare obidă neagră, cursese peste toate zilele lui amărîte, de clăcaş împovărat. N-avea nici o palmă de pămînt. Muncea de-avalma, cu nevasta şi copiii, pe unde apuca: la un chiabur din sat, ori la un arendaş ovrei. Pentru el, iarna şi vara, erau acelaş lucru: trudă. Şi pentru el războiul fusese ruptură crîncenă în viaţă”.

Mai înseamnă şi poate ultimele clipe de viaţă. „Opriţi pe coastă, în aşteptarea clipei de pronunţare a atacului, ne facem procese în tainiţi de inimă şi ne mărturisim unul altuia vagi testamente de circumstanţă. Cîntărim greutăţile fiecăruia, copii, neveste şi părinţi ca să ne găsim cîte un biet reazim sufletesc, în faţa glonţului, sau schijei, care poate să dea trupului cep, ca unui butoi, şi să-i şirue viaţa din el”.
Remarcabilă prezentarea momentelor cu limbaj „colorat”, prezente in permanenţă în război. Victor Ion Popa scrie: „Fratele meu era galben. Focul de puşcă, felul cum mă făcusem ghem, îi dăduse impresia, că-s lovit. Dar soldatul de pază la post a scuipat ireverenţios peste toată linia nemţilor, blagoslovindu-i cu două vorbe scurte, îndesate şi foarte laice în expresia lor totală, deşi în parte luate, pline de cuviinţă şi cucernicie”. Sau: „ Binder îl informa că America a declarat război Germaniei, iar neamţul, foarte vesel, îi explica plăcerea luptelor cu oceane la mijloc, în loc de sîrmă ghimpată. Soldaţii noştri, bizuiţi pe neinternaţionalitatea limbei romîneşti, făceau reflecţii tari, şi în ton şi în culoare”.

Sunt şi nepreţuite momente de pace (ce cuvânt frumos…) în război.
„După multe rapoarte, s-a admis cererea armistiţiului. De la noi, a fost delegat Sublocotenentul Binder — de la ei, un ofiţer tinerel. S-au ridicat odată peste taluzuri şi s-au apropiat unul de altul. Izolată între sîrme şi între puştile ţintite de amîndouă părţile, s-a ridicat Pacea. Pacea! O oră ori două numai - dar pacea, Două ore de altă viaţă. […] Cele două tranşee vrăjmaşe, înfloriseră. Toţi soldaţii noştri şi ai lor, priveau cu capetele puse pe braţe rezemate de taluzuri. Şi încolo şi încoace, două rînduri de tărtăcuţe înnegrite, scoase din pămînt. Comentariile şi glumele curgeau ca puhoiul. Şi de la noi şi de la ei. […] Peste moartea răsărită din zăpadă, viaţa se răzbuna. Era o nevoe bolnavă de înveselire. […] Observatorii din creneluri ţineau în cătarea puştii, ofiţerii de sus şi soldaţii de jos: garanţia păcii. Simbol stupid, dar tragic şi adevărat poate nu numai pentru ceasurile de atunci. Dar dincolo de ei, viaţa se restaurase”.
„Simbol stupid, dar tragic şi adevărat poate nu numai pentru ceasurile de atunci”. Să reflectăm la cele scrise de Victor Ion Popa şi să-i dăm dreptate!
Sentimentele în vreme de război sunt mai sincere, mai directe. „Povestirea lui măcina toată asprimea din mine. M-am pomenit punîndu-i mina pe umăr şi îmboldit să-i sărut obrajii uscaţi şi tăbăciţi de toate vînturile, toate ploile, ninsorile şi amarurile, tuturor meleagurilor bulgăreşti, ardeleneşti şi romîneşti”.

Nimic nu se compară cu bucuria plecării de pe front pentru o perioadă. „Cum era să nu primim, cu entuziasm, vestea că, în sfîrşit, a căpătat un concediu de două săptămîui? Era ca un copil. Şi-a sărutat toţi soldaţii, el inginerul rece şi calculat — şi a plecat devale, sărind aşa de uşor, de-ţi era o surpriză neplăcută că nu-i vezi aripi”.

Cum să nu fie aşa, din moment ce moartea e mereu prezentă, mereu aproape?
„De-odată, Iancu mă strînge de braţ. Tresar şi mă opresc. Balta de sînge de sub bătrîn, îşi făcuse pîrîu devale şi curgea, curgea, odată cu biata viaţă din el. Tăcere înspăimântată s-a întins între noi. Emoragia internă îşi făcuse locul ei şi îşi împlinea rostul ei năprasnic. Ci numai moş Toader Păscaru nu ştia nimic. În vărsarea neoprită de sînge, se simţea uşor ca un fulg, fără durere şi fără teamă, ca în tresăltarea bună a unei ameţeli dulci. Se uita neschimbat şi adînc sus, sus de tot, undeva în fundul acestui cer fumuriu de înserare, şi se urca încet spre el, ca o pasăre nevăzută, ca un gînd... […] Şi uşor, bucuros de taina nepămîntească pe care o simţea strecurîndu-se în el, se stingea liniştit ca ziua asta cuminte şi bună, care a vrut să-i fie tovarăşă credincioasă pînă la scăpătatul ei de totdeauna”.
Cum a fost în război? Cum va fi după? „N-am avut tinereţe! Şi această tinereţe pe care am îngropat-o incomplect în noi, ca morţii de pe creasta Mărăşti, va duhni greu şi lînced a cadavru neîngropat, tot lungul amărît al zilelor noastre...[…] se va vedea că după un sfîrşit vine totdeauna un alt început... Şi decînd e lumea se ştie că ceiace s-a isprăvit n-a putut să întreacă niciodată în durere, suferinţa zilelor ce va să vie”.

Nu pot termina fără să amintesc de întâlnirea autorului, pe dealurile Moldovei însângerate, cu Pamfil Şeicaru. „Pornesc la stînga, şi pe-o coastă de deal, dau bot în bot cu Pamfil Şeicaru, îndrăcit sublocotenent de mitraliere din 17 Mehedinţi. […] Sîntem prieteni vechi şi fericirea întîmplării acesteia, ne pare amîndorora, ca o fluturare de batistă, a bunelor vremuri viitoare. O clipă de duioşie, o clipă de înşelare şi războiul reîncepe”.
După primul război mondial, după al doilea, şi cine mai ştie ce va mai fi, în om înmugureşte întotdeauna speranţa, sau, cum spune autorul romanului „Floare de oţel”, „Un ram uscat înmugureşte iar”.
Citind această carte a lui Victor Ion Popa, simt că pot spune din ce în ce mai apăsat: „Mă doare sufletul meu nou"…