„De la scenariul cinematografic pe care l-am schiţat ca embrion al întregii lucrări şi până la punctul final pe care l-am pus opt ani mai târziu, romanul acesta m-a făcut să trăiesc una dintre cele mai bogate şi mai exaltante aventuri literare." (Mario Vargas Llosa)

(sursa: https://humanitas.ro/humanitas/carte/războiul-sfârşitului-lumii)

Am citit acest roman la puţini ani după ce a fost publicat. L-am recitit anul acesta, cândva, pe la începutul primăverii. Şi cu decenii în urmă, şi acum, impresia pe care mi-a lăsat-o această capodoperă a scriitorului peruan e aceeaşi. „Războiul sfârşitului lumii”, publicat în 1981, care „are acțiunea localizată în Sertao, în Brazilia secolului al XIX-lea, și se bazează pe evenimente reale, rebeliunea Sebastianiștilor, o sectă millenaristă condusă de Antonio Conselheiro în Canudos”. (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mario_Vargas_Llosa), e mai mult decât un roman. L-aş considera o simfonie formată nu din sunete, ci din cuvinte. Dacă ar fi să fac un clasament al celor mai bune cărţi pe care viaţa mi-a dat oportunitatea să le citesc, romanul lui Llosa rămâne pe primul loc.

Mario Vargas Llosa construieşte nişte personaje care rămân în memoria cititorului. Firul narativ al romanului e lung, complicat, cu reveniri la acţiuni şi întâmplări care, la fel ca într-o lucrare simfonică, apar, revin în prim-plan, dispar sau au o acţiune discretă într-un peisaj dominat de alte personaje, totul culminând cu participarea tuturor părţilor la Marea Simfonie, sau, dacă reintru în spiritul romanului, la Marele Război al sfărşitului lumii.

Locul de desfăşurare al acţiunii este în Brazilia, la sfârşitul secolului al XIX - lea, într-un „ţinut înconjurat de munţi stîncoşi, numit Canudos după numele pipelor din ţeava de trestie fumate odinioară de cei din partea locului, locul unde „negoţul se făcea cu monedele purtînd întipărită efigia împăratului Don Pedro sau a fiicei sale, Prinţesa Isabel, dar acestea fiind prea puţine s-a generalizat schimbul în produse şi în servicii. Se schimba zahăr pe sandale, găini pe leacuri din buruieni, făina pe potcoave, şindrile pe pînzeturi, hamace pe machetes, iar muncile, la semănături, case, ograde, erau plătite cu alte munci”.

Războiul este între o ceată de câteva mii de oameni extrem de simpli în gândire, care nu acceptă schimbarea regimului politic în Brazilia, adică trecerea de la monarhie la republică şi multe altele, asupra cărora voi reveni când voi aminti aici câteva din faptele şi ideile Sfătuitorului.

Personajele cele mai relevante ale romanului sunt: Sfătuitorul, Galileo Gall, Leul din Natuba. Desigur că personajele sunt mult mai multe. Armatele trimise împotriva rebelilor sunt învinse de câteva ori până când reuşesc să-i decimeze pe – cum am spune noi – oamenii săraci cu duhul.

Toată „ceata” de răzvrătiţi se adună în jurul unuia care ştia să predice, şi căruia i-au spus (şi al cărui nume l-am amintit deja) Sfătuitorul.

Aşadar, „Sfătuitorul îşi dădea sfaturile la ora cînd cerul nordului Braziliei, înainte de a se întuneca şi înstela, mai plimba limbi de foc printre scămoşii nori albi, cenuşii sau sinilii, cînd s-ar părea că acolo sus, peste imensitatea lumii, se consumă un uriaş foc de artificii”.

Adevăratul său nume era Antonio Vicente (numele de botez) Mendes Maciel (numele de familie). Sigur, informaţia nu e deloc relevantă, dar e de remarcat sonoritatea numelor braziliene pe care le inventează sau le foloseşte Llosa. Epaminondas Gonçalves, Joao Grande, Honorio şi Antonio Vilanova, Febronio de Brito, Joao Abade, Pajeu, Luis Viana Moreira Cesar, Jurema, Rufino, Olimpio de Castro, Salomao da Rocha, şi lista poate continua.

Sfătuitorul era crezut de adepţii lui, oricât de mari bazaconii ar fi spus. Întrebat dacă lumea va ajunge în anul 1900, le spune că atunci „se vor stinge toate luminile şi va ploua cu stele. După aceste vorbe se lăsă o tăcere în care se auzeau trosnetul lemnelor pe foc şi sfârâitul gîzelor mistuite de flăcări, în timp ce sătenii, ţinîndu-şi răsuflarea, îşi încordau de pe acum memoria ca să-şi amintească viitorul. În 1896 mii de turme vor fugi de pe plajă spre serton şi marea va deveni serton iar sertonul, mare. În 1897 pustiul se va acoperi cu pajişti, păstorii şi turmele se vor contopi şi de atunci înainte vor fi o singură turmă şi un singur păstor. În 1898 se vor mări pălăriile şi se vor micşora capetele, iar în 1899 rîurile vor fi roşii şi o planetă nouă va brăzda văzduhul. Trebuia, deci, să fie pregătiţi”.

Tot Sfătuitorul, când„ a aflat că se decretase căsătoria civilă - de parcă o taină lăsată de Dumnezeu nu era îndeajuns - el a avut primul virtutea să spună cu glas tare, la ora împărţirii sfaturilor, ceea ce toţi gîndeau sau şuşoteau: că noua necuviinţă era lucrarea protestanţilor şi a masonilor. Ca şi, negreşit, celelalte hotărîri ciudate, îndoielnice, de care au auzit vorbindu-se prin sate: harta statistică, recensămîntul, sistemul metric zecimal. Sătenilor bănuitori care veneau să-l întrebe cam ce însemnau toate acestea, Sfătuitorul le explica amănunţit: voiau să ştie culoarea oamenilor pentru a reînfiinţa sclavia şi a-i putea trimite pe negri înapoi la stăpînii lor, şi erau curioşi să le afle credinţa pentru a-i recunoaşte pe catolici la ora începerii persecuţiilor. Fără să ridice tonul, îi povăţuia să nu răspundă la asemenea întrebări şi să nu folosească metrul şi centimetrul în locul împămîntenitelor cotul şi palma.”

Llosa găseşte explicaţia pentru care nevoiaşii din zonele sărace ale Braziliei îl urmează oriunde pe Sfătuitor şi-i ascultă „sfaturile”. „Aceste femei şi aceşti bărbaţi care fuseseră sute şi începeau să fie mii deveneau o singură fiinţă supusă şi devotată, gata să dea totul celui care fusese în stare să ajungă pînă la nemîngîierea lor, la foamea şi la păduchii lor, ca să le insufle nădejde şi să-i facă mîndri de destinul ce le era hărăzit”.

Sfătuitorul are o gardă personală care să-l apere. Membrii gărzii trebuiau să jure că nu sunt republicani, că nu recunosc izgonirea împăratului, că nu recunosc căsătoria civilă şi sistemul metric zecimal, că nu vor răspunde la întrebările recensământului.

Galileo Gall, un scoţian care ruga oamenii să-l lase să le pipăie capul, ghicindu-le astfel viitorul, „are o bărbuţă roşcată ca părul capului şi ochi foarte limpezi, pătrunzători; gura lată e încreţită cu îndîrjire, iar nările, foarte largi, par să soarbă mai mult aer decît au nevoie. Dormea tîrziu, dădea lecţii de limbi străine prin case, mergea neobosit prin tot oraşul, sau rămînea în hardughia lui de pod citind şi scriind”. Galileo Gall credea că „săracii vor zdrobi lanţurile exploatării şi ale obscurantismului numai pe calea violenţei”.

Leul din Natuba, alt personaj remarcabil al romanului, „în loc să umble în două picioare ca tot omul, el se tîra în patru labe, şi că tigva îi crescuse atît de mare încît părea cu neputinţă ca trupuşorul lui firav să poată duce o asemenea povară”. Se numea Felicio, „dar l-au poreclit Leul, probabil în bătaie de joc, […] poate, din cauza felului său animalic de a merge, sprijinindu-se în acelaşi timp pe picioare şi pe mîini (pe care şi le proteja cu nişte tălpi de piele în chip de copite), deşi aspectul lui în timpul mersului pe picioarele prea scurte şi pe braţele prea lungi - de care însă se ajuta doar uneori - ducea cu gîndul mai mult la familia maimuţelor decît la animalele de pradă”.

Leul din Natuba, care credea în Sfătuitor şi era tot timpul în preajma lui, ca un animal credincios stăpânului. „…dintr-o pornire necugetată, spusese deodată ceva ce nimeni nu-l mai auzise spunînd: „Eu nu cred în Dumnezeu nici în religie. Ci doar în tine, tată, pentru că tu mă faci să mă simt om".

„Oamenii se repezeau la el să-l atingă pe spinare, crezînd că o să le poarte noroc, şi-l disputau ca pe o paiaţă de cîrpă şi îl reţineau ore în şir prin casele lor punîndu-i întrebări despre Sfătuitor”.

Sunt multe alte personaje ale complexului roman scris de Mario Vargas Llosa. Mă limitez doar la cei amintiţi. Mai adaug că între rebelii conduşi de Sfătuitor şi autorităţile braziliene care au trimis corpuri de armată împotriva lor, s-au dus lupte crâncene, câştigate de rebeli, în afară de cea din urmă. Una din descrierile forţelor armate trimise să anihileze oastea zdrentăroasă, flămândă şi ignorantă a Sfătuitorului: „sînt mii de soldaţi, împărţiţi în nouă corpuri, înaintează cu mare anevoinţă din cauza greutăţii cu care îşi cară armele, harabalele, corturile, şi a frînii reprezentate pentru ei de un tun foarte lung, care se împotmoleşte mai tot timpul şi îi obligă să lărgească mult drumeagul. Numai la el sînt înhămaţi patruzeci de boi. Parcurg, cel mult, cinci leghe pe zi”.

Orice război are ororile lui. „Soldăţelul zace pe burtă, la mai puţin de un metru, delirînd, şi abia de-i aude spusele căci vorbeşte cu gura lipită de pămînt. „Ai apă?”, îl întreabă. Durerea i se înfige sergentului în creier ca un junghi de foc, închide ochii şi se sforţează să-şi domine frica. E rănit de glonţ? Unde? Cu o altă sforţare uriaşă se priveşte: din burta lui răsare ceva ca o rădăcină ascuţită. îşi dă seama cu întîrziere că suliţa încovoiată nu numai că îl străpunge dintr-o parte în cealaltă, dar îl mai şi fixează de pămînt. „Sînt tras în ţeapă, pironit". Gîndeşte: „Or să-mi dea o decoraţie". De ce nu îşi poate mişca mîinile, picioarele? Cum se face de l-au tras în frigare ca pe un pui de găină, fără ca el să vadă sau să simtă ceva? O fi pierdut mult sînge? Nu vrea să-şi mai privească burta. Se întoarce spre soldăţel: - Ajută-mă, ajută-mă - îl roagă, simţind că plesneşte. Scoate asta din mine, dă-mi drumul. Trebuie să ne căţărăm pe malul acela, hai să ne ajutăm puţin”.

Din întregul roman se deprinde o idee a lui Galileo Gall, cel care pipăind craniile oamenilor pretindea că astfel ştie şi trecutul şi viitorul celui care accepta această manevră, că „ştiinţa este încă un opaiţ ce pîlpîie într-o uriaşă peşteră în beznă".

Nu sunt destule argumente ca să pot susţine că nu-i aşa…

Horia Picu