Un altfel de Kafka găsim în această carte, care poate fi un îndreptar pentru taţii care se cred mai mult decât părinţi. Se cred stăpâni pe vieţile copiilor lor, convinşi că numai calea arătată de ei trebuie urmată, că cei mari au dreptul să decidă ce viaţă pesonală, ce meserie, chiar şi ce viaţă de familie ca maturi se potrivesc cel mai bine copiilor lor.

„Scrisoare către tata” are o postfaţă excepţională, scrisă de Ioana Pârvulescu. E necesar să scriu aici câteva idei din postafaţă, care ne permit să înţelegem mediul, epoca şi, până la urmă, chiar lumea în care a trăit Franz Kafka (1883-1924).

La sfârşitul secolului al XIX-lea lumea funcţiona „ cu două viteze”. Un ritm lent, dominat de tabieturi, de reguli de comportament respectate cu tristeţe, vorba era controlată în intensitatea ei sonoră şi în conţinut (adaug eu, imaginându-mi acea lume), graba şi gâfâitul erau indecente, punctualitatea era un lucru firesc.

Cealaltă viteză era… iute! În limba română acum o sută şi mai bine de ani nu se spunea „viteză”. Se folosea un alt cuvânt, din vremurile când ne respectam limba, tradiţiile. Se spunea „iuţeală”! Iuţeala trenurilor, iuţeala maşinilor. În perioada pe care am menţionat-o la început, autoarea postfeţei remarcă iuţeala ideilor, a descoperirilor ştiinţifice, tehnice, a informaţiilor trimise prin mijlocirea ziarelor. „Logodnele sunt anunţate în ziare, subiectele sexuale constituie un tabu în discuţiile de familie. […] Nu e timp de plictiseală”.

În această lume a trăit Franz Kafka, un fel de lume pentru părinţi şi o altfel de lume pentru copiii lor. „Între tatăl lui Kafka şi fiul său, primul obstacol este lumea însăşi”.

Epoca în care a scris Kafka este a „disperărilor împlinite şi a speranţelor spulberate, pe care el, din fericire, n-a mai cunoscut-o”.

Cartea (scriu mai departe câteva rânduri despre ea şi impresia pe care mi-a lăsat-o) este o scrisoare deschisă a fiului ajuns om mare, stăpân pe destinul său, ajuns scriitor cunoscut şi apreciat în toată lumea, către tatăl său, care pregătise fiului un altfel de traseu al vieţii.
Cu toate că de la moartea lui Franz Kafka au trecut deja 100 de ani, ideile, „contraatacul” fiului către tată, au valabilitate şi azi. Am reluat ideea cu care am început recenzia, dar am convingerea că mesajul pe care-l transmite cartea are importanţă şi azi, şi va avea întotdeauna.

„Scrisoare către tata” are toată suferinţa fiului acumulată prin prea strictele reguli impuse de un tată care, voind să facă bine fiului, prin reguli care trebuiau respectate fără comentarii, fără negocieri, l-a depărtat sufleteşte, l-a făcut să sufere în tăcere toată copilăria, toată adolescenţa şi a rămas cu urme adânci toată viaţa.
Kafka îi scrie tatălui: „Tu poţi să te porţi cu un copil aşa cum ţi-e firea, cu desfăşurări de forţă, cu tapaj, cu mânie, […] pentru că voiai să mă creşti astfel încât să ajung un tânăr puternic, curajos”.

Relaţiile tată-fiu au fost cam aşa: „… lumea s-a împărţit pentru mine în trei părţi: una în care trăiam eu, sclavul, supus unor legi care fuseseră inventate numai pentru mine, […] o a doua lume, nesfârşit de departe de a mea, în care trăiai tu, îndeletnicindu-te cu conducerea, cu emiterea ordinelor şi cu mânia stârnită de neascultarea lor, şi, în sfârşit, o a treia lume, unde erau restul oamenilor, fericiţi şi neapăsaţi de porunci şi de datoria de a le da ascultare”.

Desigur că imaginaţia în redactarea acestei scrisori nu l-a părăsit nici de data aceasta pe Franz Kafka.
„…am reuşit să mă desprind [de tine] într-o măsură ceva mai mare şi folosind doar propriile mele forţe, chiar dacă într-un fel care te face să te gândeşti la un vierme călcat în picioare şi care se smulge cu partea din faţă a corpului şi se târăşte cum poate mai încolo”.

Nici când a ajuns un scriitor renumit nu s-au „înmuiat” relaţiile tată-fiu. Când fiul îi aducea tatălui o nouă carte scrisă, tatăl îi spunea întotdeauna fiului:„Pune-o pe noptieră !”, adică, spune celebrul scriitor ceh, un fel de „Acum eşti liber”.

E evident faptul că în cazul lui Kafka nu putem vorbi de o copilărie fericită. Nemulţumirile s-au acumulat în ani, până când, la maturitate, autorul le-a pus pe toate într-o carte care-i o lecţie de viaţă (tardivă, ce-i drept…) pentru tatăl prea aspru, posibil folositoare pentru cei care o vor citi.
„Au fost ani de zile în care sănătos fiind, am petrecut mai multă vreme lenevind pe canapea decât ai făcut-o tu în toată viaţa ta, socotind aici şi toate bolile tale. […] Probabil că prin firea mea nu sunt deloc leneş, doar că nu se găsea pentru mine nimic de făcut”.

Franz Kafka ar fi dorit o relaţie prietenoasă cu tatăl său. Să fi fost epoca de vină, sau avem de-a face cu un caz (fără îndoială că nu singular!) care a ajuns într-o carte mai mult decât interesantă?
„Îmi imaginez situaţia de egalitate care s-ar institui atunci între noi [...] atunci eu aş putea ajunge un fiu liber, recunoscător, inocent, neîncovoiat, şi tu un tată calm, fără umbră de tiranie, plin de simpatie, mulţumit”.

Dar - continuă resemnat autorul - pentru ca toate astea să se întâmple, „ar trebui să se transforme în neîntâmplat tot ce s-a întâmplat, adică să nu mai fim noi înşine”.

În final, rămân(em) cu ideea Ioanei Pârvulescu, cea care a scris postfaţa, că „nu râsul e urma lăsată de Kafka pe hârtie şi în viaţă, ci neliniştea”.
Şi aş adăuga încă ceva: îngrijorarea pentru ceea ce facem şi cum facem.
P.S. De prea puţine ori sunt menţionate în recenzii numele celor care au ideea imaginilor de copertă. Pentru că un desen poate ţine loc unui întreg discurs câteodată, scriu aici numele celei care merită întreaga apreciere: Angela Rotaru.